The Pixels: Making of (Off the record)

Cine nu i-a ascultat încă, ar trebui să știe că The Pixels nu sună ca nimic altceva. Nici ca Joy Divison sau ca *insert indie icons here*. Nici ca alți indilăi români; nici ca în înregistrările lor de pe MySpace sau SoundCloud. Nici măcar ca ei înșiși, în componențele precedente. În toate line-up-urile, constanța e Cătălin Rulea (voce, clape și chitară). Poți să presupui că el e cel care tot caută ceva de șase ani de zile. Și judecând după ce se aude live, la Guerrilla și în Something Droll 2012, e posibil să fi găsit. Ce? Un basist aproape autodidact de 25 de ani, cu accent și flow de jazzman East Coast (Andreas Aron) și un baterist/monteur de 24 de ani (Tudor Popescu). The Pixels. Electro-funk-alternative-rap. Un album la toamnă. Cu Tudor și Andreas m-am tot intersectat în ultimele luni. Într-o seară au și stat să-i întreb. Mi-au răspuns. O parte dintre răspunsuri n-au fost la caterincă. A ieșit asta.

Can you feel that?
That is the electric heartbeat of The Pixels

Pe 7 ianuarie 2012, The Pixels au cântat live pentru prima oară în noua formulă, în Wings. La trei săptămâni după, în Fabrica, Andreas începea să „lase basul mai jos ca s-o dea cu vocea”. În februarie Controlul deja îi aștepta, iar ei s-au dus cu Take over Control în primă audiție. Apoi, în martie, Clubul Țăranului cu prea puțin public; Baia Turcească din Iași; Tudor cade cu motorul în Piața Romană; înregistrările de album încep cu o mică întârziere; Goblin Constanța la început de mai; se lansează Papa Was a Lover pe Radio Guerrilla, trei zile mai târziu. Pe 7 iulie The Pixels cântă în creierii munților, la Rocker’s Challenge, în Sasca Română. Deci, ce?

Music is our alchemy

Undeva între Robin and the Backstabbers și Toulouse Lautrec, Andreas și Tudor s-au reîntâlnit. Tudor a bătut pentru RatB, Rulea, care cânta cu Toulouse Lautrec, se știa cu ei și apoi l-a găsit și pe Andreas la Fête de la Musique în 2011. Andreas a băgat niște rap pe Wonders cu Toulouse Lautrec, iar după, povestește Andreas precum legenda, Rulea a venit la el să-i spună, „Bă, am io o formație”. „Și cine e-n ea?” „Io”. Și cam așa cu începuturile The Pixels, în formula actuală. De fapt, nu chiar.

La 15 ani, actualul MC ultra-urban, Andreas, era goth. Fan Therion și My Dying Bride. Tot pe-atunci, Tudor și Andreas aveau o formație. Se numea Aven. A ținut doi ani, un fel de mini-super-group avant la lettre, prin care au trecut chitaristul de la Antarctica și cel de la Go to Berlin. Acum Andreas și Tudor zic că și-au dorit mereu să cânte împreună. Atunci, la 17 ani, Andreas s-a gândit să se apuce de jazz. A învățat bas în șase luni, cu Arthur Balogh, care avea 25 de ani atunci, iar acum cântă cu Luiza Zan, Mircea Florian și Vlaicu Golcea. A făcut un an de teorie a jazzului, l-a șlefuit Pedro Negrescu și uite-așa a ajuns contrabasist în proiectul de nu jazz Cuantune. Între timp, Tudor a dat la UNATC, pentru că „la Conservator e trist pe percuție”, pentru că, oricum, „când montezi faci muzică” și pentru că „bateriștii sunt starurile, vă spun eu”. Dacă nu faci Conservatorul, completează Andreas, poți să fii „super-creativ pentru că n-ai șablonul ăla în cap”. Tudor: „Andreas e mult mai abisal decât pare”. Bine, de fapt, stai—

The original motherfucker,
My Dad

Andreas nu e, de fapt, român. De-asta la concerte vorbește doar în engleză. Andreas Aron e născut în România, dar a studiat muzica în Statele Unite. A fost cu Legiunea Străină în Pakistan, a văzut un om împușcat în fața lui și a decis să-și schimbe viața. Sau—Andreas Aron a studiat astrofizica și muzica în Marea Britanie. Sau—Andreas Aron a locuit un timp cu un trib din Papua Noua Guinee, a descoperit acolo o concepție nouă asupra vieții și a început să poarte ochelari. Andreas are nevoie „de un personaj, de fiecare dată altul.”

Își asumă că fac muzică pentru export? Tudor: „Mie-mi place țara asta (...) dar în România poți să ai maximum 2-3 concerte în aer liber, să frecventezi aceleași cluburi de 2-3 pe an, că de mai multe ori nu poți.” Mna.

Shakin’ your ass and hittin’ the bottle,
Waitin’ for somethin’ droll to hit ya
And just push the throttle

Le place The MOOoD, pentru că Marius „e Mick Jagger tânăr” (Andreas). Au jucat fotbal cu Blue Nipple Boy, de la care și-au luat un 2 la 1. Tudor ar mai juca cu Les Elephants Bizarres, iar Andreas cu RatB („Dacă pe scenă se rup, vreau să-i văd la meci”). Andreas scrie versurile strofelor, Rulea refrenul și bridge-ul. Andreas poate să-ți povestească foarte serios cum orașul e o femeie și metroul e sângele orașului și să spună live, la Guerrilla, că The Pixels „sunt un triunghi” (la care Tudor să completeze „ne-am coclit demult”). Înainte de fiecare repetiție se întâlnesc într-un bar central cu mult metal – „E un loc foarte special pentru noi, pentru că mereu ne întâlnim aici înainte de repetiții și stăm câte două ore”. Iar asta chiar s-a întâmplat și în seara aia, în care am ajuns la repetiții...

May I please direct your attention to the Fire Exit,
In the motherfucking back.

... într-o cameră de cel mult 3 pe 2,5 metri, în care sunt cel puțin 42 de grade Celsius. Se cântă despre „girls getting high”. Eu stau pe jos, în câmpul vizual îmi încap doar multe perechi de converși și un hățiș de cabluri. „Alo, sunt la repetiții” (Andreas). „Las-o așa!” (Rulea, exprimându-și dreptul de veto muzical). Fac playlistul pentru Rocker’s Challenge. Nu se poate respira. Poate și de-asta au versuri cu atât de mult subtext despre sex și id. Ieșim pe hol, la țigara care, simt eu, ne salvează pe toți de la combustie spontană. E aproape 10 seara. Paznicul clădirii în care se află sala de repetiții vine să stingă luminile. Semnul de (Fire) Exit rămâne verde, aprins.