The Power of Storytelling: Kelley Benham, o mamă nominalizată la Pulitzer

La 22 de săptămâni, o naștere prematură e considerată avort. De la 25 de săptămâni în sus, medicii se simt obligați să salveze viața care este considerată deja a fi una. Juniper a țâșnit din burta mamei în intervalul acesta dintre viață și moarte, arătând ca o bucată de carne nefăcută, transparentă ca un crevete crud. În momentul respectiv avea cam 80% șanse să moară sau să se aleagă cu dizabilități sau morbidități, în poeticul limbaj medical: de la astm până la o viață asistată.

Salonul pentru „bebelușii de buzunar” arată așa cum ne-am imagina un laborator extraterestru din spațiu. Ce este absolut uimitor acolo, spune Kelley, este că deși plin de nou-născuți, domnește o liniște totală. Asta pentru că prematurii nu plâng, au ventilatoare în gât sau sunt medicați într-o stare de somn. În acest laborator întrebări de bază ale eticii trec de la stadiul de teorie și se pun direct pe masă: cine merită să trăiască și la ce costuri?

Fața lui Kelley se luminează pe măsură ce pe ecran defilează fotografii cu Juniper.

Primul om pe care l-a sunat după naștere a fost editorul ei, pe care l-a rugat să-i trimită de urgență un fotograf, nu știa dacă fata ei născută prematur avea să trăiască suficient ca tatăl ei să dea o fugă până acasă și să ia aparatul foto, să le rămână măcar o amintire. Și ea și soțul ei, Thomas, ambii scriitori, au simțit din start potențialul de articol al poveștii. Thomas chiar și-a luat notițe, ca mecanism de a face față situației. Cu ce erau îmbrăcate asistentele, detalii despre oameni și despre spațiu. Kelley nu a făcut nimic din astea.

Când s-a apucat de scris, nu mai scrisese de 7 ani, de când lucrase doar ca editor. Povestea îi și ridica câteva probleme. Nu voia să fie despre ea, nu voia să fie sentimentală, nu voia să intre la categoria „disease of the week”. Altă problemă: nu-și notase nimic, iar notițele lui David se dovediseră ilizibile.

De frică să nu o dea în sentimentalisme, pornise de la ideea că articolul va fi unul științific, care să se lege de conceptul de frontieră. Frontieră între știință și credință, între viață și moarte, între viabil și neviabil. Nu intenționa să fie o scriitură personală terapeutică, pentru că tipul ăsta nu e sănătos decât dacă rămâne pentru tine, ca lucrurile dark pe care le scriem în adolescență.

A pornit articolul așa cum ar fi făcut-o pentru orice subiect. A început prin a cere fișa medicală a lui Juniper, care s-a dovedit a avea în total vreo 7.000 de pagini, pe care a angajat un intern să le citească. Statisticile naționale nu i-au fost de ajutor, pentru că vorbesc doar despre copii mai mari de 28 de săptămâni. A sunat atunci un statistician de la Harvard și a discutat și cu un specialist în etică. Încet-încet s-a obișnuit cu ideea că ea era personajul principal al poveștii: această mamă cu probleme de fertilitate, care își dorea de ani de zile o fetiță și încerca de ani de zile să o aibă, fertilizată in vitro și cu ovulul altei femei, această mamă care mai pierduse cel puțin o sarcină și care văzuse un embrion mort ieșit din ea, nu foarte diferit de fiica ei Juniper.

Odată ce Kelley și-a asumat expunerea, povestea a început să se lege. Au completat-o interviurile pe care le-a făcut cu personalul medical implicat în cele 6 luni jumătate ale lui Juniper în spital. Le începea mama, cu „Mulțumesc că i-ați salvat viața fiicei mele” și le continua jurnalista care voia să afle tot adevărul. Interviurile au revelat-o pe Tracy, asistenta trecută prin multe care își trăgea o mască chirurgicală peste față de câte ori era tristă sau supărată și nu voia să se vadă. Aceeași care avea un album de poze cu toți copiii prematuri pe care îi îngrijise, pe care uneori îi îmbrăca în stripperi sau boxeri și care îi găsise lui Juniper un outfit din piele artificială de la pet shop, menit inițial pentru un chihuahua. Tot așa și pe doctorița Shakeel, frica asistentelor, cea care a luat una dintre deciziile riscante care i-au salvat lui Juniper și s-a rugat pentru ea. Inițial, doctorița nu a vrut ca asta să apară în articol, ca să nu-i strice reputația din spital. A fost una dintre cele 8 persoane cărora Kelley le-a trimis articolul pentru fact checking, dar și să se asigure că orice probleme le-ar avea doctorița cu cele scrise de ea le vor discuta înainte de publicare. Inițial reticentă, doctorița Shakeel i-a mulțumit ulterior lui Kelley, pentru că grație articolului, soțul și copilul ei i-au înțeles în sfârșit munca și meseria.

Kelley și-a încheiat prezentarea cu o fotografie cu Juniper azi, care la 3 ani nu e mult mai mare decât un copil de vreo 18 luni, dar în rest pare perfect sănătoasă.

La ieșirea din sală, publicul a fost împărțit. Un tip a catalogat prezentarea drept una sentimentală tipic americană și a plecat din timpul ei. Alte persoane s-au simțit manipulate de pozele cu Juniper, care au stat aproape tot timpul pe ecran. O prietenă mi-a spus că prezentarea i s-a părut nu numai mai slabă decât articolul dar și în detrimentul lui, mai degrabă descurajând potențiali cititori. Și totuși. Aceeași prietenă a conchis că o prezentare de genul ăsta nu poate să redea ce a trăit această mamă a unui copil pe care-l putem numi miracol. Iar articolul prin care ea s-a expus și s-a dezvăluit total nu poate fi repetat în fața unui auditoriu. 

never let go a fost finalist la Pulitzer în 2013. Kelley Benham French a fost unul dintre speakerii de la The Power of Storytelling, a patra ediție.