The Wooten Clan

În faţa Sălii Radio e un amestec eterogen de puşti, fete îmbrăcate bine, domni fini şi basişti. Foarte mulţi basişti (cam un sfert din public?). Ideea e că dac-ai pus măcar o dată mâna pe un bas sau dacă te-ai gândit vreodată să fii băiatu’ din spate care leagă ritmic tărăşenia, cam ştii cine e Victor Wooten. Şi dacă ştii cine e, atunci te duci să-i vezi trupa, The Victor Wooten Band, cunoscută şi sub numele de The Funny Hats Band.

Fiecare dintre cei patru care urcă pe scenă are câte-un articol vestimentar specific pentru căpăţână, iar dacă mergi suficient de mult în urmă, prin înregistrările cu Victor Wooten şi ai lui, dai de berete, fesuri, căciuli, tricornuri, chipiuri marinăreşti, şepci şi băşti. În seara asta Vic poartă o bască. E un tip îndesat, cu ochi blânzi şi un zâmbet romboidal din care ţâşnesc nişte incisivi de Bugs Bunny. Poartă un trening roşu şi nu pierde vremea cu politeţurile. Că lui îi place să facă jazz, iar basul său pictat cu Yin Yang nu cântă singur.

După introducerea explozivă, în care bateristul, dementul Roy Future Man Wooten, îţi spulberă orice temere că o să asişti la un slow jam fără de sfârşit, lucrurile sunt clare. The Victor Wooten Band a venit să entertain, iar dacă oamenii stau pe scaune asta e fix problema lor. Dar asta nu înseamnă că totul sună la fel. Pianistul său, un tip cu o graţie aparte în gesturi e acolo ca să se asigure de asta. „He’s from the Bahamas... Not the Bahamas, Bermuda! But not from the islands, from the triangle! Mister Karlton Taylor”, spune Vic, adăugând că nici el nu ştie ce se întâmplă pe-acolo, că e ceva extraterestru prin adâncurile alea. Şi Taylor o ţine pe a lui, cu un număr vag din Caraibe, savuros şi pe alocuri de-a dreptul straniu.

Set listul e destul de divers. My Life, de pe al doilea album solo al lui Wooten, What Did He Say? e o bucată lentă, liniştită şi plină de glume. Faza e că Vic face fix ce vrea cu viaţa lui şi cu muzica lui şi-ar fi mega fericit dacă toată lumea i-ar urma exemplul. Că viaţa e joc şi sex şi prieteni şi natură şi voie bună şi n-are de gând să facă ce zic alţii. Îşi permite să facă acrobaţii cu basul ca un wannabe (copilării, odată ce l-ai văzut jonglând popice pe un monociclu), întrerupe piesa brusc şi o reia fără să clipească şi din când în când se bagă la un dans în tandem cu celălalt frate al său, Regi.

Toţi basiştii care se uită gură cască la Wooten întrebându-se cum naiba a făcut aia? află rapid că omul cântă de când avea câţiva ani - gen doi - şi că fratele său mai mare, Regi (supranumit Arpeggio) l-a învăţat meserie deşi era cu doar şapte ani mai mare. Vic, Regi și Roy, prezenți pe scenă în seara asta, sunt 3 dintre cei 5 frați Wooten. Pe când erau puşti şi locuiau în Idaho, Arpeggio a pus bazele unei trupe de toată minunăţia, capabilă să rivalizeze cu The Jackson Five.

Şi apropo de ei, după ce pe Flex degetele sale păreau să zburde peste coarde ca nişte libelule, Regi, the teacher, o dă într-un medley vocal instrumental care începe cu I Want You Back, continuă cu Sex Machine de la James Brown şi termină cu Kashmir de la Led Zeppelin. S-ar putea ca în acelaşi timp, prin centrul vechi piesele astea să fie fredonate de vreun cover band de duzină sau de vreun entuziast de karaoke. Dar nu ies aşa.

Nu e o surpriză pentru nimeni (care a dat o căutare pe youtube) că în concert se strecoară şi una dintre bijuteriile din repertoriul lui Wooten, o reinterpretare fină a imnului Amazing Grace, construită pe armonice. În scurt timp însă, sunetele firave se transformă în percuţie pe coarde şi-ţi cam vine să dansezi. Pentru că Vic e groovy şi orice-ai face, la un moment dat o să începi să baţi din palme pe ritm. Publicul nu se dezice.

Vic mulţumeşte politicos şi iese. Se întoarce în aplauzele sălii şi, cu o privire plină de înţeles către fra-su’, îi zice ceva în genul: „All right, Regi, let’s show ’em how it was done. This was the sound in 1995!”. Începe o chestie dinamică şi iute peste care Vic cântă cu vocea. E Me and My Bass Guitar, penultima de pe primul său album solo şi un soi de definiţie a ceea ce face băiatu’. Adică oriunde ar fi, Vic are basul cu el şi n-are nevoie de altceva; nu cântă cu pană pentru că nu-i trebuie - policarul său de la mâna dreaptă e destul.

Şi pentru că ritmul e arma sa forte, Wooten încheie cu o bucată în care schimbă măsura descrescător, de la 12/8 la 1/8 (parcă?), marcând de fiecare dată trecerea cu vocea, ca un countdown. Membrii trupei se ţin după el; sunt ai dracu de buni. Termină în urale şi trece pe la oameni să le semneze basurile sau albumele sau ce-or fi având la îndemână. Apoi iese. Şi lumea iese zâmbind.

Ar fi mişto ca pe Vic să-l asculte nu numai cei care ar avea ceva tehnică de furat sau cei care sunt „calaţi pe jazz” sau cei care ştiu ce e aia muzică bună. Ai venit să vezi cea mai experimentală chestie de pe lume? Nu. Ai venit să-l vezi pe un tip care are cinci Grammy-uri şi care ştie să se bucure de muzică mai mult decât tine. Şi-atunci de ce să spui, în timp ce ieşi, aproape resemnat, „... mda, modulaţia e limita lui”. Aşa, şi?

***
Următorul concert Jazz Night Out 
Cum a fost la prima seară Jazz Night Out