Tribut: 5 scrisori pentru Tori

Tori va aduna, ca de fiecare dată, ca peste tot pe unde trece, legiuni de fangirls & boys – o specie umană aparte, când vine vorba de muzică, de cum o simt și ce-nțeleg din ea. Mai jos, 5 exemplare din specia asta îți povestesc cum au ajuns la Tori și ce ai putea să simți pe 19 iunie.

1. Dacă ai 12 ani, nu înțelegi nimic din viețile celor apropiați, și alegi să trăiești în capul tău, Tori Amos apare asemenea unui prinț călăre pe un Bösendorfer. Dacă ai 12 ani și trăiești în capul tău, ai, de asemenea, impresia că Tori a fost inventată doar pentru tine. Nimeni altcineva n-ar putea înțelege. Dacă ai 16 ani și întâlnești oameni care împart exact aceleași opinii despre fenomenul Tori, atunci realizezi cât de important e mirajul autosugestiei. Într-un mod bizar, Tori are talentul de a te scoate din cochilie și de a te pune într-un context social, care vine, culmea, importriva solitudinii muzicii ei. Sigur, alăptează porci, se împarte între două piane, declară conflict întregii biserici, se scaldă într-o baie de șoareci, poartă coliere din praz, vorbește deschis despre violuri, avorturi și bisexualitate. Ceea ce nu realizezi la 16 ani este că, dincolo de muzică în sine, Tori îți dă uneltele potrivite pentru a cunoaște oameni la fel de disociați ca tine. Dacă ai 28 de ani și o vezi zilnic pe Tori dintr-o coincidență profesională bizară, adolescenta din tine iese la suprafață. Dacă mergi să-i vezi musicalul (The Light Princess, National Theatre 2013, muzică/versuri Tori Amos) și ești dezamăgită de producție, îți calci pe inimă și rămâi în sală până la sfârșit. Tori stă exact în spatele tău. Suferi. Suferi că un câine. Până când deodată, realizezi că recunoașterea muzicii calitativ inferioare este o lecție învățată de la ea. Și apoi, tot ea te-a ajutat să devii un om vertebrat, critic și mărinimos. Așa că aștepți finalul spectacolului, te întorci spre ea, îi zâmbești cu tot sufletul și îi mulțumești. Se întâmplă multe, here in my head. [Dana Olărescu, regizor de teatru]

2. O colivie și o fată care zboară prin aer, niște pian tupeist și un repetitiv rabbit where'd you put the keys girl - e MTV Europe, pe la începutul anilor 2000. Opțiunile erau două: fie o băgai în oala cu hipioate futute în cap, laolaltă cu PJ, Alanis, Fiona, și alte asemenea, și le lăsai pe toate să-și vadă de isteriile lor din amor, în timp ce te zbânțuiai pe ceva mai puțin solicitant, fie te așezai cuminte în fața tv-ului și învățai ce dracu’ înseamnă să simți o muzică, văzând-o pe Tori într-un unplugged. Pentru mine, a fost mai la îndemână prima variantă.

Pentru că mi-a trebuit timp să mă obișnuiesc cu felul ei implicat. Eram proaspăt ieșită dintr-o relație de iubire/obsesie cu niște boyband-uri cu băieței care făceau pe inaccesibilii, iar fata asta dădea tot ce are; A Sorta Fairytale îmi părea doar un videoclip sinistru, iar din puțina engleză pe care chiar o înțelegeam pe atunci, concluzionam, cu fiecare cântec, că metaforele alea-s grele - la cei 15 ani, mi-am zis: „e prea mult”.

Când ne-am reîntâlnit, aveam deja o vârstă. Descoperisem, între timp, cum e cu lucrurile pe care nu le poți avea, cu schimbările, cu ne-fugitul de sine și de lucrurile evidente. Și abia atunci Tori s-a pliat pe toate astea și le-a dat o formă și le-am înțeles mai bine. Cu Hey Jupiter m-am trezit în cap în fiecare dimineață, într-o vreme rece, după liceu. Pe China am adormit cu ochii strânși o vară întreagă. Pentru un anume Sugar live de prin ‘99 mi-aș dori mașina aia a timpului de care vorbește toată lumea, iar la Time încă revin, periodic (fie Tom Waits cât o fi, Tori owns this one).

Cumva, Tori Amos n-a fost niciodată „artistul preferat”; n-am prezentat-o nimănui ca fiind o „mega obsesie”, și nici n-a fost; nu am băgat-o pe gât nimănui, n-am dat share melodiilor ei pe facebook, nu le-am pus la favourites pe last fm. Am ascultat-o parcă în secret, pentru că așa îmi pare că-i șade cel mai bine: o cutiuță muzicală doar a mea, dintr-un cufăr vechi, prăfuit și greu. Vorba ‘ceea, guess it’s me and me. [Larisa Baltă]

3. București, 2007. Viena, 2009. Viena, 2011. Curând, Varșovia 2014. Dacă vreau să găsesc o cronologie a momentelor în care în mod obiectiv am respirat/voi respira același aer cu Tori Amos, acestea sunt datele.

Dar de fapt, cu Tori Amos am o lungă și fericită poveste de dragoste, începută cu mult înainte. Mai exact, în 1994, când cumpăram Boys for Pele, prima, dar nu ultima casetă demagnetizată din cauza prea multor audiții. Cred că acesta este motivul pentru care BFP rămâne albumul meu preferat. Din 1994, Tori Amos mi-a intrat în sânge și nu pot să spun că lucrurile s-au schimbat foarte mult până în ziua de azi. A fost coloană sonoră în nopțile în care învățam pentru examene și mi-a însoțit despărțirile, aterizările, joggingul și trezirile.

Nu știu aproape nimic despre Tori Amos – persoana, întrucât muzica ei nu mi-a trezit niciodată curiozități de acest gen. Mi-au fost de ajuns lucrurile pe care le povestea prin intermediul cântecelor. Sau cele pe care alții, inspirați de ea, le-au povestit în Comic Book Tattoo.

De cele mai multe ori când aud că Tori Amos scoate un album nou, frica mea cea mai mare este că o să fac greșeala să fac comparații cu discografia anterioară. Album după album, am învățat că trebuie să îi las timp să crească lângă mine până reușesc să-l apreciez. Night of Hunters a început să-mi placă după un an de la turneul din 2011, Little Earthquakes la zece ani după prima audiție. Unrepentant Geraldines, în schimb, m-a surprins, plăcându-mi de la bun început. Mi s-a părut că nu a trecut nicio clipă din 1994 până în 2014, deși la mijloc sunt 20 de ani.

Aș vrea ca fiecare persoană să aibă ocazia, măcar pentru o clipă, să creadă că 20 de ani nu înseamnă nimic. Și asta poate să înceapă de aici. [Octavian Logigan, octavianlogigan.com]

4. 2007. Concert Tori în România. Îi cunoșteam pe organizatori, așa că am aflat de bilete mai devreme, înainte să se pună în vânzare. M-au întrebat dacă vreau, am zis „stați că dau un telefon”. Câteva zile mai încolo, am cumpărat 60 de bilete. Rândurile 2 și 3 în întregime. Ca recompensă, am avut acces la repetitie. Așa m-am trezit singură în sală, eu și Tori Amos. 

Tatăl meu era fan Tori. Ca orice copil anti-sistem, mie nu-mi plăcea. Mi se părea „o curvă crăcită” și, pentru un copil care făcea pian la școala de muzică, era o semi-blasfemie să stai așa la pian. Femeia lascivă și miorțăită cânta pe vremea aia „crusifai maiself”, din care eu nu înțelegeam o boabă. Așa că ar fi idilic, dar cel puțin neadevărat să spun că de mică mi-a placut Tori Amos.

2000. A început să-mi placă Tori când mi-a dat Andreea Bădală mesaj într-o duminică, „vezi că e Tori la MTV Unplugged”. Eram în mijlocul unui making out sever și nu prea aveam chef să-l întrerup. Am deschis, totuși. Mi-a căzut creierul pe jos pe la Hey Jupiter, și mi-au trebuit vreo 14 ani să-l pun la loc. [14 ani? Pot să-mi fac buletin de Tori Amos.]

Am început s-o iubesc pe la Lust, Bliss și Spark, pe la Honey și Horses, când liniștea a început să pară o stare de spirit perfect legală. Când toată mândria din melodiile ei mi-a făcut un transplant de coloană vertebrală. Are 50 de ani acum și cel puțin vreo 50 de melodii pe care să le iubești: câte una pentru fiecare stare din pantonarul de stări sufletești. O vezi cântând și te întrebi când a avut timp să trăiască atâtea. O iubesc pentru că și-a rezolvat problemele cântând, iar eu le-am rezolvat pe ale mele ascultând.

Iar dacă vedeți un cocalar la semafor, ascultând Enjoy the Silence la maxim, ăla sunt eu. [Denisa Armașu, copywriter]

5. Am mai scris despre D., tot așa, încercând să scriu, de fapt, despre muzică. Și, în mod special despre Tori nu pot să scriu fără să scriu despre D.. De la D. a venit Tori. Pentru D. am vânat Under the Pink, în vara în care am făcut 18 ani la Londra. Am cheltuit sute de ore de impulsuri telefonice, disecând detalii microscopice despre Tori. (Știți care-i diferența dintre versiunile US și UK ale Cornflake Girl? Noi știm.) N-am văzut-o pe D. de câțiva ani, dar când mi-a scris din senin anul trecut, a fost ca să-mi spună că lucrează zi de zi în aceeași clădire ca și Tori. La toamnă se fac 13 ani de când le cunosc, pe D. și pe Tori, și triunghiul ăsta de femei care simt prea mult e singura mea certitudine emoțională.

Da, există oameni care simt prea mult. Știu, pentru că sunt unul dintre ei. Știu, pentru că mi s-a tot zis. Și mi s-a spus și că nu e bine. Cum să simți – așa, atât, din nimic, din detalii microscopice, din melodii, dintr-un vers? (Your mother shows up in a nasty dress/ It’s your turn now to stand where I stand) Problema, când simți și tot simți și tot simți, e că devii frecventabil doar în doze mici – pentru cei care simt corect, normal și cât trebuie. Și, de fapt, așa a mi-am luat-o scut pe Tori. Așa, cred eu, am ajuns, D., Tori și cu mine, să ne așezăm în triunghi. Tot ce simțeam și nu spuneam, spunea ea. Tot ce-ar fi părut excesiv, indigerabil, deplasat, turna ea într-un cântec.

Când am făcut 18 ani singură în Anglia și am simțit (prea mult) că nimănui nu-i pasă, am ascultat Bells for Her. Singura dată când mi-a venit să plâng la job și m-am abținut (ar fi fost prea mult), m-am închis 10 minute în baie și am ascultat Spark. Când îmi e (prea) dor de D., care locuiește, ce coincidență!, la Londra, îmi cânt Mr. Zebra. Și, periodic, ca să pot să-ncep să scriu texte de genul ăstuia, fără să mai pierd timp întrebându-mă de ce dracu’ i-ar păsa cuiva de părerile unui om care oricum simte prea mult, îmi suflă Tori: I’ve been here/ silent all these years. [Ioana Pelehatăi]