Tribut: The National, 6 piese uşoare

[Mr. November]

Un bărbat înalt, blond, pe la 40 de ani, elegant ca o glorie ratată a fotbalului american, se trântește în genunchi pe scenă, se izbește cu microfonul la tâmple, urlă. E straniu să vezi asta, așa cum e de fiecare dată când vezi un bărbat plângând. Și-a târșit prin praf costumul negru Seize sur Vingt. Vocea, care-l revendică de la Cohen și Cave, a treia generație, i-a scăpat de sub control. Toate baladele alea suav-angoasate au prins disperare, urgență, punk. Publicul e-o mare moartă, se desparte în două, Matt Berninger se suie pe gardul de protecție, vrea să atingă pe toată lumea, toată lumea vrea să-l atingă, bodyguarzii zburătăcesc în alertă după el, muște fără cap.

Secvență văzută pe repeat de trei ori în vara lui 2014.

[Bloodbuzz Ohio]

În februarie, Primavera Sound, unul dintre marile festivaluri de muzică de la Barcelona, și-a anunțat line-up-ul. La St. Vincent și Pixies m-am entuziasmat. La Godspeed You! Black Emperor și Arcade Fire am uitat nițel să respir. Când am văzut The National în line-up, am știut că varianta în care nu ajung la festivalul ăsta tocmai s-a anulat. Nu contează cât mă costă avionul, acreditarea implică un șir nesfârșit de mailuri în spangleză, sper să am unde să stau. Nu contează nimic din toate astea. The National pe malul Mediteranei. Atât. Nu mai vine ea ocazia asta a doua oară.

Prin martie, Facebookul începe să clocotească domol de zvonuri. Vin The National la București. Căcat, cine-i aduce? N-au public pentru un concert singuri și Bestfest-ul oricum s-a anulat. Nu vin, mă. Și pe 10 aprilie, la 10:40 (edited), Summer Well Festival (Official) publică un line-up galben-portocaliu, pe care scrie placebobastilleTHENATIONAL.

Multe dintre clișeele pe care ți le imaginezi despre fanii The National sunt adevărate. În ambele secvențe de mai sus am țopăit & chițăit, mi-au dat lacrimile, mi-am sunat iubitul. În fond, toți avem o listă de artiști care trebuie văzuți live măcar o dată-n viață. A mea e plină de genii decedate și nume atât de improbabile, încât nici nu mai cred că-s oameni în carne și oase, pe care aș avea vreo șansă să-i văd. The National intrau în a doua categorie, lângă Bjork, a doua la stânga după PJ Harvey. Și uite tripul, până acum irealizabil, care în vara asta se desfășoară la dublu. The National: Buftea-Barcelona, august și iunie.

[I Should Live in Salt]

La Primavera plouă mocănește trei zile, beau rachiu din Țara Bascilor cu A., sunt în sandale și de la frig îmi simt rinichii, ceea ce nu-i normal. Un pahar cu vin, 150ml, costă 6EUR, nici asta nu-i normal. Dar în cochilia uneia dintre cele șapte scene ale festivalului cântă Caetano Veloso, pe fundal marea a apus și vinul deja m-a cam luat de cap. Fac 29 de ani peste nici o lună, ăsta e cadoul meu pentru mine anul ăsta. Scena pe care or să cânte ăștia e gigantică, câtă programare trebuie să știi ca să faci toate zecile astea de tunuri de lumină să danseze sincron? În seara precedentă Arcade Fire au terminat show-ul cu o ploaie de confetti; începe concertul, Matt a băut vin, are o sticlă cu el pe scenă, iar eu habar n-aveam că o arde așa în live-uri. Nu știam ce face cu cele șase albume, pictate în studio în griuri de American Gothic (tabloul), nu știam că le gâtuie cu alcool, că le-neacă în angst de vârsta a doua, le învinețește din cap până-n picioare și le târăște de păr de-a lungul și de-a latul scenei. Leșină peste mine un american de cel puțin 120 de kile, security îl saltă peste gard, iar la Slow Show vine pe scenă Justin Vernon, adică Bon Iver. Până în punctul ăsta nu pot să simt nimic, pentru că pare ireal. Și, brusc, la You know I dreamed about you for 29 years before I saw you plâng. Sunt singură între 10.000 de oameni, pot să plâng liniștită, ca tot concertul ăsta, ca muzica asta: în egală măsură mocănește și cu disperare.

În live-urile The National, Bryce e gazda politicoasă. Uneori aproape că-și cere scuze pentru Matt, iar în restul timpului muncește să păstreze coerența soundului. Matt desface tot ce fac cele două perechi de frați din spatele lui, brutalizează fiecare piesă-n parte. Depresia care mocnește cu anii, familia care te iubește fără să încerce să înțeleagă ceva despre tine, corporatiștii cu identitatea pierdută în spatele reverelor de cămașă albă, iubirea aia bună și toxică – live, nu pot să susure suav. Live sunt sufocate, alergate, pline de răni; ca să înțelegi că, bă, pe bune.

[Conversation 16]

A fangirl is a fangirl is a fangirl, indiferent de loc, vârstă, an.

La Buftea vin cu trei ore înainte, îmi croiesc drum printr-o mare de tweenși veniți pentru Miles Kane și Placebo [serios, știți de Placebo? Wow (...)]. Am împlinit 29 de ani între timp, mă simt de parc-aș avea 50. Iar mă doare spatele, stau în picioare cinci ore, în care singurele răstimpuri de odihnă sunt momentele când, fără să vreau, fluxul și refluxul publicului mă face să mă sprijin pe câte-o puștoaică. Mă întâlnesc cu I. și sora ei, o văd și pe L., știu că e și M. aici – suntem un mare club de femei altminteri inteligente, care vibrează mizericordios la filmul de bărbat middle-aged, rănit, sensibil, violent când e cazul. Același joc cu Matt: sticla de vin, aruncatul în public, se suie într-un copac, de data asta el e cel care aproape se prăbușește peste mine și, deși ceea ce văd pe scenă e un bis, fascinația-i tot acolo, tot aceeași. După concert, Facebookul zice că a fost glorios; ba nu, a fost dezamăgirea anului; ba a fost live-ul anului; bă, sincer - știu c-o să-mi iau unfriend-uri, da’ sorry. The National sunt boring rău. Muzică de pizde bătrâne, posibil nefutute.

[Terrible Love]

A treia oară când am văzut secvența cu Matt dezabuzat pe scenă a fost imediat înainte să mă apuc să scriu textul ăsta. În Mistaken for Strangers (2012), documentarul despre formație făcut de fratele (ratat, bețiv, înduioșător) al solistului. Dacă mai aveai nevoie de lămuriri, filmul îți explică onest că ce se întâmplă pe scenă e teatru, că Matt e sensibil, dar laid back, că a fost întotdeauna fratele mai tenebros, dar n-a crescut deloc cu ideea că se face artist, că are o soție pe care o iubește (nu poartă niciun alt bling în afară de verighetă). Că e și el un tip.

Fiindcă, de fapt, nimeni, nici eu, nici celelalte fangirls, nici Matt, nici fra-su, nimeni nu vrea să aibă de a face în viața reală cu personajul ăla de pe scenă. Ăla care-și jelește existența hipsteresc-mic-burgheză într-o sticlă de vin, care urlă I never thought about home when I thought about love, care e-atât de lihnit după contact uman, încât își aruncă toți cei 1,94 metri într-o mare de corpuri străine. E cathartic și sexi să-l vezi pe scenă, dar nu e real. Ar fi prea mult.

Dacă ar fi real, n-ai mai putea să fugi de gândul că personajul ăla ești (și) tu. Că și ție ți-e, de fapt, frică de toată lumea. Că ai mers zilnic prin zăpadă timp de două luni într-o iarnă, spre un metrou de la capătul Bucureștiului, cu păreri de rău după o relație toxică, fără de care acum te piși pe tine de frică, walking with spiders. Că în ultimul an l-ai cunoscut personal, din ce în ce mai bine, pe Mr. November, he used to be carried in the arms of cheerleaders. Că trăiești și ai senzația că nu mai simți mai nimic. Că de-aia stai și te uiți la bărbatul ăsta înalt, blond, pe la 40 de ani, care își asumă, în studio și pe scenă, toată frica și foamea ta de oameni și senzații reale. Că și tu și el, half awake, in a fake empire.

[Fake Empire]

***
Fotografii de Larisa Baltă