Tricoul cu formaţie

Unul singur am avut vreodată, și ăla cam prost, adică nu mă puteam mândri cu el, pentru că îl luasem de la H&M - chiar dacă din Italia, pe vremea când la noi nu exista. E cu Blondie, din perioada când cântam toată ziua Die young, stay pretty cu ciuda că m-am născut prea târziu și nu prea am cum să-i aud live. Era să-mi iau unul de la Jack White, dar am ajuns să-mi iau albumul și niște magneți pentru că tricourile erau overpriced. Nici de la FKA twigs în Amsterdam nu mi-am luat că dădusem deja - pentru că nu m-am documentat înainte cum trebuie - vreo 30 de euro pe trei șurubelnițe mai mult apă chioară și, oricum, materialul de tricou era așa de prost că nu l-aș fi purtat vreodată, l-aș fi păstrat pe post de bibelou. La asta mi-a fugit gândul într-o duminică cu multe grade când Ioana, proaspăt aterizată de la Primavera, mi-a povestit de maioul cu Patti Smith pe care își dăduse ultimii bani, cum se face. Așa am ajuns la oamenii care au tricouri cu formație de care chiar le pasă. [Mirela Petre]

Nick Cave

Tricoul cu Nick Cave. N-are moaca lui Cave pe el, doar scrie mare, alb pe negru, NICK CAVE. L-am luat de la Sziget, acum doi ani, după cel mai tare concert din viața mea. M-am dus cu vreo zece ore înainte ca să prind loc în primul rând, m-am împrietenit cu bodyguarzii, m-am înghiontit cu niște austriece, mi-am zdrobit aparatul foto de gard. Pe la jumătatea concertului, am recunoscut primele acorduri de la Mermaids și am țipat. Țip foarte tare. Cave era pe scenă, fix în fața mea. S-a uitat la mine și a zis Then this song is gonna be for you. Mâini din spate mi-au zburlit părul, gen „Bravo, băăă!”, cum fac băieții la Campionatul Mondial. Tricoul e de cînd mi-a cântat Nick Cave. Dacă o să uit asta vreodată, măcar o să rămân cu tricoul. Îl iau pe mine cînd am de făcut vreun interviu important și mi-e frică (juma de zi l-am căutat prin casă înainte de interviul cu Tom Junod de la Esquire, căzuse după canapea), am impresia imbecilă că-mi poartă noroc. L-am mai luat la concertul Roger Waters, ostentativ, normal, pentru că nu-mi place Waters. Îl iau când vreau să fie foarte clar în ce echipă joc. În echipa Brighton, divizia C. Atacant. [Luiza Vasiliu, jurnalist Dilema Veche și Casa Jurnalistului]  

Metallica & others 

Tricoul e o invenție mișto. Și există multe tipuri de tricouri, pentru că există și multe tipuri de oameni. După tricourile cu decolteu, în topul celor mai revealing tricouri sunt alea cu formații. De ce? Pentru că e destul de curajos în ziua de azi să zici că ai o singură formație „preferată”. Și mai mult, să o pui și pe tricou. Când ai un tricou cu formație, parcă porți pe tine puțin din tine de la 13-14 ani. Eu unul, pe la 13-14 ani îmi cumpăram primul tricou cu formații. Era o vreme în care nu știam mare lucru despre nimic, dar aș fi îmbrăcat și o coajă de copac, dacă scria pe ea Metallica. Ce-ți place? Metallica! Cât e ceasul? Metallica! Ți-e foame? Metallica! Era vremea aia în care credeam cu tărie că dacă arăt (că știu) ce-mi place, știu și cine sunt.

Lucrurile nu s-au schimbat foarte mult, dar măcar am învățat cum să nu mai răspund cu „Metallica” la fiecare întrebare. Pentru încă vreo cinci ani după, singura diferență între garderoba mea și colecția de cd-uri era că pe unele le ascultam și pe celelalte le îmbrăcam. Tricourile simple, de „firmă”, sau cămășile păreau din altă lume. Nu înțelegeam cum ar putea vreodată să fie mai important felul în care arăți decât muzica pe care o asculți. La un moment dat, am depășit perioada, pentru a recolta niște încredere de sine și pe alte căi vestimentare. Dar, ce să vezi, pofta a revenit mai târziu, mai pe la 23-24 de ani așa, vârsta lui „Da’ ce-are, bă?”. Știți cum e, până la urmă, arăți cel mai bine când te simți tu bine cu tine. Atunci am început să-mi cumpăr din nou tricouri cu formații. Așa că mi-am luat multe, de câte ori am avut ocazia. Pe multe le-am pierdut. Uitate pe calorifere, la mare sau la munte, sau lăsate în dulapuri care nu erau ale mele. Pe unele le-am purtat până le-am găurit cu totul, de parcă m-aș fi îmbăiat în molii. Așa că acum le mai am doar pe-astea patru: Band of Horses, The Strokes, Cake și Kasabian. Și încă un hanorac ars de soare și găurit pe la mâneci, cu Julian Casablancas, de care nu mai știu nimic (nu sunt încă pregătit să-l declar nul). Nu pot să zic că am vreunul preferat - ăla care să îmi dea boost la ju-ju. Îmi plac toate, dorm în ele, le și port, am zile bune și proaste și așa mai departe. Există, totuși, o regulă de aur la tricourile cu formații: să îți placă sau să știi ceva despre formația respectivă. O regulă de bun simț, aș zice, dar pe care eu am încălcat-o cu tricoul cu Band of Horses. N-am fost niciodată vreun mare fan, dar am avut șansa să prind un concert gratis și mi-au dat și acest tricou. Dintr-un material subțire și ușor, de parcă e aer, dar de îmbrăcat. Ce mai contează ce scrie pe el? Acuma nah, poți scoate omul din Pitești, dar nu poți scoate Piteștiul din om. Asta e scuza pe care am folosit-o de fiecare dată când cineva a început o conversație cu mine datorită tricoului; ăsta e poate un moment bun să introduc și regulă de platină - să ai o scuză demnă de conversație pentru încălcarea regulii de aur.

Concluzia e că-mi plac tricourile cu formații. Pun „amin” în amintire. Lucru pe care un tricou cu „bbc radio 1 mix june” nu știu sigur dacă îl face. Chiar dacă n-ar arăta rău. Oricum, un lucru e sigur: oricâte tricouri cu formații aș avea și aș purta, la întrebarea „Tu ce muzică asculți?”, răspunsul ar fi, invariabil, „de toate”. [Mihnea Gheorghiu, @mrsbrebenel pe Instagram] 

Guns N' Roses

Ar trebui să încep cu admirația mea pentru formația care-mi șade desenată pe un tricou pe care-l am de la 15 ani. Guns N' Roses poate nu e trupă de referință pentru mulți, însă a fost aproape de mine încă de mică. Când mi-am început perioada de rebeliune în adolescență m-am îndreptat automat către grupurile de rockeri, că așa stătea treaba pe atunci. Fiecare își purta cu mândrie trupa preferată pe tricou la o bere la Cetate în Cișmigiu, iar eu mergeam să îmi iau primul tricou GNR pe care de-a lungul timpului l-am purtat cu drag, l-am adaptat și l-am păstrat ca pe un deux-piece Chanel clasic. Nu este un tricou „original”, doar ceva pe care am pus eu mâna acum mulți ani și a rămas suprinzator de intact timp de 12 ani; evident că și-a făcut apariția și la concertul GNR din București, ud de lacrimile mele frustrate la început din cauză că nu îmi vedeam Sweet child o'mine, Axl, apoi de fericire că am ajuns chiar în fața lui. Au existat două adiții de la H&M și Asos, însă tricoul meu preferat rămâne cel pe care l-am cumpărat din banii de alocație în perioada când cele mai grele momente erau orele de fizică și mate. [Alexa Gomboș, PR la Kristal Glam Club]  

Radiohead

Mai am un singur tricou cu o trupă: un long-sleeve gri pe care scrie Radiohead. Are un imprimeu de pe coperta albumului Hail to the Thief, un desen făcut de Stanley Donwood prin suprapunerea unei puzderii de cuvinte extrase din reclame de prin LA peste siluete de clădiri: TV, Fear, Oil, VCR, Only și tot așa. E un clișeu pentru că e un tricou cu Radiohead, dar pentru că e Hail to the Thief și nu OK Computer, e puțin mai suportabil (prin analogie, unul cu Abbey Road e mult mai nasol decât unul cu Revolver; în esență însă amândouă sunt clișeu). De unde-l am? Nu l-am primit, deși mi-ar fi plăcut. L-am cumpărat cu niște forinți de la o tarabă din cadrul festivalului Sziget. Un alt clișeu. Mă dusesem în 2006 ca să fiu și eu un om umblat, știi? De fapt mănânc căcat, pentru că Târgu Mureș e la o aruncătură de băț de Budapesta și oricum m-am dus strict ca să văd Radiohead și ca să-i fac în ciudă unei tipe care nu s-a dus să-i vadă deși ar fi vrut. Rub it in her face, cum ar veni. Pe vremea aia eram atât de adânc în friendzone încât nici măcar nu știam că sunt în friendzone. Prin comparație, Jorah Mormont e Prince. În fine, și am văzut Jovanotti (mult mai bine decât Goran Bregovic, care era în același timp, îmi spuneam eu superior), Franz Ferdinand (mult mai zgomotos decât ar fi trebuit) și Placebo, deși de la Placebo am plecat după patru piese pentru că mă plictiseam îngrozitor. M-am dus la cortul de jazz și m-am întins pe jos ca un snob ce eram. Bine, nu-mi fusese jenă să strecor în festival printre altele o sticlă de Jack de un litru (stay classy!) și-o Grappa infectă pe care ne-au și confiscat-o. Per total am prins un an cu trupe destul de bune. Era și Morbid Angel, dar la ăia nu m-am dus, că nu mai eram în liceu. Revenind la tricoul gri, acesta e (ca toate hainele mele de atunci, de altfel) destul de mare. E L, pentru că n-am găsit mai mic, decât mult mai mic, dar nu sunt sigur că mi-aș fi luat pe măsură nici dacă găseam, pentru simplul motiv că habar n-aveam ce e aia pe măsură. Și după ce mi l-am cumpărat, mândru cât se poate, de mi-aș fi făcut și selfie dacă exista obiceiul ăsta pe-atunci sau dacă n-aveam un Nokia 3310, bineînțeles că m-am dus la concert la Radiohead cu tricoul cu Radiohead pe mine. Faza asta e ceva dincolo de clișeu. E concert going 101. Pur și simplu nu se face. Mă rog, măcar a fost un concert bun, probabil printre cele mai bune la care-am fost.
Aș vrea să mă absolv cumva pentru ce-am zis mai sus. De fapt mai am un tricou, de data asta negru, cu Suede, dar mi-a fost jenă să zic, de teamă că aș părea foarte, foarte bătrân. Și pe ăsta l-am cumpărat tot de la un concert, dar nu l-am purtat chiar acolo, că am mai învățat și eu câte ceva între timp. [Sebastian Ispas] 

Ozzy Osbourne

Tricoul de dormit și de stradă (aflat în mod simultan în aceste două funcții) este un paradox în vocabularul meu vestimentar, și așa limitat. Faza-i că alea de dormit ajung de obicei la dormit în același regim de reprezentare precum cârpele: s-a rupt, s-a pătat, s-a dus pe gârlă, îl tai și îl pui în debara și numai bine strâng pânzele de păianjen de la colțuri înainte de Paști, eventual cu un T. Cam așa pac, cum se nasolește o țoală, o dai spre somn, că patul te-o primi și în tricouașul de la absolvirea liceului. Ei bine, în schimb, există un exemplar despre care voi vorbi și nu, nu este tricoul meu cu Doors de la 14 ani și nici cel cu Nirvana de la 12. Am primit un tricou dintr-un bumbac splendid și subțire de la o tipă mișto cu care am împărțit bani, casă, cadă, muncă, croissante și suc de portocale dimineața. Ea îl avea de la un băiat. Mare donație! Tricoul de la Maria cu Ozzy Osbourne a devenit pivotal între semenii săi și a rupt orice barieră, cum este și el rupt fix unde începe linia decolteului, kudos to Jenner! Refuz să cred că se poate dezintegra vreodată și nu aș lăsa pe nimeni să îl atingă nici măcar cu gândul. [Dana Berghes] 

Kurt Cobain

Am un tricou cu Kurt Cobain pe care l-am primit de ziua mea, în primul an de facultate. Venise la pachet cu un CD cu Bleach, primul album Nirvana. Nu mă omoram după muzica lor atunci, așa că le-am aruncat prin casă. După câțiva ani, am ajuns obsedat de Nirvana, de fapt de Cobain. M-am bucurat când am găsit CD-ul cu Bleach, îl acum și-acum în mașină. N-am fost la fel de exaltat când am găsit și tricoul. Arată ca dracu’. Pare tras la imprimantă, îmi aduce aminte de coperțile de casete xeroxate după original la începutul anilor ’90, și dă impresia de placă mortuară. E de un negru funebru, are o poză pixelată în centru, în culori șterse, cu Cobain cântând acustic, dedesubt sunt numele lui, data nașterii și data morții, iar deasupra, scrise cu litere albe, sunt numele trupei și câteva versuri dintr-o piesă ce aduc cu omagiile inscripționate pe piatra de mormânt de familia decedatului. E deprimant, n-aș ieși cu el în oraș. Îl port în schimb prin casă, ca orice alt tricou de casă. Nu-l port mai des decât altele. Recunosc însă că, atunci când îl am pe mine, mă transportă într-o anumită stare. Apar un soi de vulnerabilitate și un deficit existențial de adolescent frustrat, sau poate apare nostalgia lor, iar estetica precară de anii ’90 mă trimite înapoi în copilărie, în camera mea în care mă izolam și ascultam supărat metal, și mă simt safe. Tricoul e perfect pentru retrăirea și oglindirea angst-ului. De aia l-am și luat cu mine în spital acum două săptămâni, când m-am operat de deviație de sept. [Ionuț Dulămiță, TOtB.ro] 

Deftones

Tricoul Deftones - White Pony, de-asemenea albumul vieții din liceu, cu-n ponei alb pe fond probabil negru odată, gri-spălăcit când l-am primit de la un băiat de care eram teribil de amorezată, care din păcate era teribil de amorezat de altă fată. Amorezarea s-a clasat fără daune grave (ne-am pupat la un moment dat), băiatul devenindu-mi unul dintre oamenii de-mbrățișat și-mpărțit beri oricât de rare. Tricoul, mare și lălâu - îmi ajunge până la fund, mânecile, până la coate -, abia dacă l-am purtat, de cele mai multe ori ca pijama. Dar îl tot mut dintr-un fund de dulap într-altul, prin varii case și orașe, o cârpă veche de vreo 15 ani la care știu că n-o să renunț. [Lavinia Gliga, editor DoR]