Un dans dark cu Light Asylum

E 1, ora la care încep concertele anunțate la 11. Controlul e albastru fumuriu și plin pentru Light Asylum. E cald și umezeală, ca atunci când stă să înceapă furtuna. Și tună.

Shannon Funchess (voce, percuție) începe Pope Will Roll. Nu e niciun laptop pe scenă și se aud tobele de pe terasă, dar nicio cantitate de bași, cât ar fi ei de sălbatici, nu se apropie de vocea ei. E gravă – puțin spus. Ar îngheța sângele în orice băețaș din orice gang prost luminat de pe lume, din Brooklyn până-n Maica Domnului. E Nina Simone, Dave Gahan, Grace Jones. Dansează încontinuu. Mârâie, urlă, se duce până-n cel mai strident falsetto și se întoarce liniștită în pasaje de o singură notă, prelungă și profundă, cu loop-urile de sintetizator pe spate. Dar toate astea s-au mai scris. Înțelegi doar dacă o auzi.

„gen, combustie spontană”

În vreo 20 de ani de muzică, Shannon Funchess a cântat cu Telepathe, !!!, TK Webb, Teengirl Fantasy, „și, gen, cam oricine”. Mai recent, de exemplu, pe ultimul album The Knife și într-un live halucinant cu Laurie Anderson la Donau Festival 2012, invitată de CocoRosie. I-a luat, însă, până în 2001 să-și dea seama că vrea propria ei formație. S-a mutat în Brooklyn, NYC. „M-am dus cu toate visele alea mărețe”, spune. „Gen: O să mă duc acolo, o să-mi găsesc o trupă și o să fie super șmecher!” Numai că atentatele de la World Trade Center, plus inițiativa primarului Giulianni de a închide cluburile, au adus-o într-un alt New York. Funchess a DJ-it, a cântat cu prietenii ei de la TV on the Radio, dar nu era uşor să pună un proiect propriu pe picioare într-un oraş în care lumea căuta cu disperare de lucru şi viaţa de noapte era distrusă.

În 2007 a început să cânte singură ca Light Asylum, doar cu negativul de pe CD. „Eram așa, cam ca Madonna” , râde ea. A dus-o în stilul ăsta până în 2009, când a dat peste Bruno Coviello, de la Bruno & The Dreamies, partenerul ei actual de formație. Aveau la dispoziție o săptămână până la următoarea tură de concerte. „I-am zis: ok, trebuie să scriem 3-4 cântece, sau trei cântece și-un cover după Joy Division.” Atunci au scris Dark Allies și A Certain Person, care aveau să devină jumătate din EP-ul In Tension, și Shallow Tears, cea mai neagră baladă de pe albumul lor eponim. „De-atunci, am avut cereri de concerte non-stop. De-atunci, nu m-am mai uitat în urmă. A fost, gen, combustie spontană.”

sub25, punk de la 13 ani

Nine Inch Nails, Cocteau Twins, goth, Yazoo, coldwave, No Wave, new beat, punk, industrial. Grace Jones, Grace Jones, Grace Jones. Așa zice lumea despre Light Asylum. „You kind of cannot fuck with Shannon Funchess”, zice VICE. Sunt „viitorul muzicii indie dance din New York”, zice NME. Shannon zice că face muzică la fel ca aia pe care o asculta când era mică. „De ce-aș face altceva? N-aud destulă muzică de-asta azi. E muzica pe care vreau s-o fac, pe care vreau să dansez și să-i fac și pe alții să danseze.” Ce muzică să asculți dacă ai sub 25 și vrei referințe? Depeche Mode, Clan of Zymox, Front 242, DAF, Nitzer Ebb, Sisters of Mercy, Alien Sex Fiend, zice Shannon. Killing Joke și Skinny Puppy, completează colegul Raphael (Radna, keyboard). Shannon râde și mi-l arată cu degetul: Raphael e născut în 1990.

Oricum, dacă ai sub 25, nici nu te născuseși pe vremea când Shannon era punk. Azi Pitchfork zice despre ea că e o „vestală bikeriță ciber-apocaliptică”. La 13 ani, locuia într-o suburbie răsărit-burgheză din estul statului Washington și fugea de-acasă ca să se ducă la cluburile cu acces pentru toate vârstele. Bine, nu-i asta toată povestea. A crescut cu un tată pilot în aviația militară care şi-a tot mutat familia de baptiști practicanți prin Europa. „Vin dintr-un mediu foarte religios. Pentru mine face parte din procesul creativ – să înțeleg și să trec peste educația aia dogmatică.”

“I said, „Go tell the man we are freedom fighters!”
fuck ‘em, taking our freedom, biting our hands,
we’re taking the streets back, man!” (IPC)

În 2011, Light Asylum au scos primul album la Mexican Summer – un label mic, cu mare tupeu. Scot doar ediții limitate, scumpe și pretențioase pe vinil. Kurt Vile și Black Moth Super Rainbow sunt ai lor. Într-un interviu dat în 2012 pe final, Shannon a șters pe jos cu ideea de label, cu toată industria și cu mainstreamul. S-a plâns că albumul lor n-a fost promovat și că labelul n-a contribuit cu nimic, deși drepturile asupra albumului vor rămâne la Mexican Summer timp de 10 ani. „Mda”, spune „se pare că am rămas fără label din cauza asta. Noroc cu Internetul. Căcat, e un dar de la Dumnezeu, pentru că acum muzica e la liber și se distribuie. Poți să postezi nu-ș’ ce căcat pe YouTube sau unde vrei tu, și e acolo, poate să-l vadă toată lumea – mă rog, doar dacă nu ești în Germania, unde nu te lasă GEMA. Industria muzicală nu scoate bani de pe urma oamenilor care fac chestii independent. Internetul i-a scos din ecuație și nu le place asta (râde). Nu-i problema mea că nu le place, asta-i realitatea. E motivul pentru care un artist ca Grimes poate să explodeze la modul la care-a făcut-o. Exista pe lumea asta un label care beneficia de pe urma faptului că ea o ardea DIY, așa că și-a făcut propriul ei label. Și – ta-da! Și ăștia sunt, gen, «Ce căcat...?! Adică artiștii o să facă bani?! Și-o să susțină alți artiști, să-i ajute și pe-ăștia să facă bani – și dup-aia... ce-o să se-ntâmple?! Dup-aia n-o să mai avem niciun fel de control, să le zicem cum să facă albume, sau cum să sune, sau să se îmbrace, cum s-arate, cum să fută, să mănânce, ce să bea, ce să fumeze.»”.

„Cred că dacă ești conștient și viu, îți dai seama de tot căcatul din jurul tău. Suntem muzicieni și gândim liber, așa că vrem să putem face muzica pe care ne-o dorim. Și vrem ca muzica aia să ajungă la oamenii care vor s-o audă. Și dacă ți se pune ceva de-a curmezișul, nu știu cum poți să faci muzică și să nu vorbești despre asta. Majoritatea artiștilor cu care-am crescut au făcut asta, cândva, cumva. Muzica aia din anii 80, cu care vrea lumea să ne compare, încă e relevantă azi, fiindcă problemele alea mai există. Dacă eu ies pe scenă și fac muzică imbecilă și fără noimă ca Lady Gaga, înseamnă că-s iresponsabilă. Sunt textier. Nu pot s-o ard aiurea, gen, «Get drunk, get fucked up!» ca Ke$ha și să mă simt bine zicând că-s artistă. Noi nu suntem așa mainstream ca cineva care zice numai «futeți-vă între voi, dați-vă palme, ciordiți-vă unul altuia hainele!». Asta vinde azi. Și cred că e un obstacol pentru muzicienii care fac lucruri care-ar putea să-i aducă pe oameni împreună, în loc să-i despartă.”

„Muzica noastră nu e intenționat politică. Asta se aude în versuri. Dar chiar dacă oamenii nu înțeleg versurile, măcar să simtă energia din muzică. Și chiar dacă muzica e dark, să simtă lumina din ea.”