Un loc liber în autobuz

O relaţie mişto este la fel de rară ca un loc liber în autobuz, la ora şapte dimineaţa, într-o zi de luni. Universul a spulberat praful de stele din jurul Iubi-planetei mele, o doamnă prea în vârstă s-a aşezat pe locul din autobuz. Spun subtil că nu am avut parte de aşa ceva, dar am visat şi visez şi doamne ce voi mai visa că omuleţul care-mi controlează mie cursul vieţii va înţelege că-i voi distruge toată plăcerea de a mă controla, dacă nu mă va asculta.

Într-o zi îmi cade cu tronc persoana aia de care mereu am zis că nu mă voi putea îndrăgosti. E un fraier, un fraier pe care îl găsesc interesant, un fraier care-mi invadează energiile, un fraier care e fraier pentru că nu pot eu să recunosc că, de fapt, îmi place. Poate e fraier că şi el mă place.

„Bună” - primul ecou auzit pe un hol plin de suflete goale în care doar stângăcia noastră se vede. Eu nu-mi port ochelarii şi fără să vreau mă uit urât. El trăieşte de acum cu impresia că îl urăsc şi totul devine o dramă absolut imaginară în sufletele noastre tinere şi mai mult confuze decât neliniştite.

Flirtul nostru se desfăşoară online, prin like-uri irelevante pentru origoliul nostru de a scrie primii. Mă las inspirată într-o seară de prea multe citate de pe Tumblr. Îi scriu. Eu. Prima. Şi fac un pact cu Karma că va fi bine. E bine. E atât de bine. Porumbeii mesageri ne mulţumesc că nu ne-am cunoscut în timpuri străvechi, un copac nu a fost tăiat, conversaţia noastră virtuală, prea lungă pentru a fi complet recapitulată, se întinde pe dimensiuni necunoscute.

Facem o călătorie prin biografiile noastre şi ne descriem în stil Wikipedia: familie, viitor, pasiuni, visuri şi vise, zodii; un fel de protocol. Evident e deja că ascultăm aceleaşi genuri muzicale. Se instaurează un război al melodiilor nonconformiste. Nu câştig. Nu câştigă. Suntem pe acelaşi front. După ce epuizăm conversaţiile standard se dă verdictul. Nu-mi place să trec prin iniţierea asta. Aştept zece minute şi analizez: îmi place, are potenţial, mă pot descurca cu asta. Acum el urmează aceeaşi structură.

Rămâne de vazut. 

Ora 02:00 face ritualuri cu noi şi aparent provoacă controverse. Lăsăm discuţiile frumos împachetate şi trecem la lucruri serioase.

După trei săptămâni suntem un „lucru serios” care vorbeşte în continuare despre lucruri serios de neserioase. Mă consideră fraieră pentru că planul meu de viitor este să vând zacuscă cu ciuperci halucinogene. Eu îl condamn în fiecare zi că nu-i plac filmele lui Tarantino şi că preferă să creadă în teoria Corzilor. Ne întrecem în întrebări dubioase şi în cât de mult ne plac cei de la Red Hot Chili Peppers. Îmi place să-l chinui cu jocul meu preferat. Pentru cei care nu ştiu, poveştile puzzle se referă la cazuri criminale nerezolvate. Eu, ca povestitor, după ce dau toate detaliile sunt datoare să răspund la orice întrebare doar cu: da, nu şi irelevant. Până acum nu a rezolvat nicio ghicitoare şi uneori îi raspund câte o zi doar cu răspunsurile consacrate ca să mă răzbun că nu-şi dă silinţa. Crede în energii şi îmi spune că eu sunt energia lui preferată. Îl tachinez când îmi spune vrajeli, mă tachinează în restul timpului. Eu îi mărturisesc din când în când de ce semăn cu o ţestoasă, el îmi spune din când în când că sunt nebună.

După 3 luni îi zic că suntem camarazi când îl sărut rapid pe holuri. Poate am uitat să menţionez că e cu un an mai mare. Profesorii noştri ţin cont de asta şi fac glume subtile despre „alianţa” noastră. El râde, eu mă fac că plouă. La şcoală lucrurile sunt cel puţin mai interesante când e implicată şi altă lume. Farmecul relaţiei noastre e ironia care se vede şi nu se înțelege. Atingerile subtile rămân doar pentru noi.

Dimineaţa ne găseşte pe amândoi în holul principal. Stăm sprijiniţi unul de altul şi ştim cum să nu ne vorbim. Îmi dă din cafeaua lui suficient de amară încât să-mi aduc aminte că nu-mi place şi apoi plecăm. Preferăm să ne evităm replicile irascibile şi cearcănele. Restul zilei suntem pe cont propriu. Pauza mare este excepţia zilei, când mă duc să-i înapoiez bricheta pe care a uitat-o „întâmplător” la mine. Mă roagă să stau, iar eu îl rog să mă lase.

Mă consideră iresponsabilă pentru că mereu îmi uit ochelarii la informatică şi ţine mereu să mi-i aducă personal. Uneori mă găseşte dansând prin clasă, alteori dormind cu capul pe bancă. E treaba lui dacă s-a obişnuit cu bipolaritatea mea.

Nu mai număr zile. Ţin evidenţa prin poze instantanee, prin părul pe care mi-l ciufuleşte în fiecare dimineaţă, prin pielea care mi se face de găină când îi aud numele. Acum, cu mine, poate să nu fie clişeic, poate să fie el, iar eu pot să fiu eu. Chiar dacă nu ştim cine suntem, măcar ne dăm cu presupusul. Cel mai fain e că acum suntem fraieri împreună. Testăm viaţa la maxim şi învăţăm să facem lucrurile diferit. Suntem diferiţi. Sutem nedespărţiţi.

Acum suntem despărţiţi. Acum scriu poezii despre el. Număr zile. După 7 luni, avem sufletele goale, pe holuri cu ecou, nu la fel, dar cu ochelari şi tot stângaci - „Bună.”

Sintetizat, asta înseamnă o relaţie mişto pentru mine. Rară, dar cu melodii, zacuscă şi brichete care se pierd printre amintiri. Cu prea multe gânduri schimbate. Cu despărţiri ce lasă poezii. Cu universul ce mi-l fură. Cu început şi sfârşit. Cu noi, oricare am fi noi.

***
Despre autoare: Lena are 16 ani, e din Galați și are nume de rusoaică. Are vise dubioase și scrie poezii irelevante. E o spontană chinuită, haotică și cântă la tobe în speranța că la un moment dat va reuși să se coordoneze cu sine. De multe ori se vede prinsă în variante prost adaptate care seamănă cu povestea de dragoste dintre Diane și Renton din Trainspotting. O găsești pe Instagram ca @lenaavasile. 

Eseul personal face parte din cele înscrise în campania „In a Relationship”, un proiect al Fundației Friends For Friends împreună cu Avon România - Campania Respectului, care își propune să afle mai multe despre relațiile între adolescenții din România. Citește-le și pe celelalte.