Vecinul nostru american crede că-i mai bun decât voi.

Vecinul nostru american

...s-a îmbătat din nou. Vecinul zice: dacă n-am fi noi, n-aţi fi voi. Vecinul zice: bazele militare americane de la voi vă protejează de ruşi. Vivian dă să plece. „Pleacă, plecaţi!”, ne strigă Americanul. Către Viv: „Aşa faci mereu când ceva te incomodează.”

„Data trecută am început să dansez, mare lucru, să danseeez” şi literele se lungesc împreună cu corpul lui bătrân, neîngrijit şi lăbărţat. Îmi aduc aminte de dansul lui de acum câteva săptămâni. Trei oameni se simţeau hărţuiţi, INCOMOD, atunci când el se unduia lasciv pe Bob Dylan şi îşi rotunjea gura acum ştirbă şi rânjea hotărât: „Neah, e un mit, nu există ejaculare feminină.”

...doar în porn, adaugă satisfăcut.

Doi băieţi şi o fată tocmai îi spuseseră că există, că au văzut-o întâmplându-se, au gustat, au simţit. El - el, nu simte. El se duce în Club A şi se întoarce fără patru dinţi din faţă. „Nu vă dau detalii despre ce s-a întâmplat”.
„Fetele tinere se uitau prin mine”.
„Eh, dansau, dansam şi eu lângă o fată, aşa cum dansezi în club, îi imitam mişcările şi vine unu' şi-mi zice că-i femeia lui. Atât.”

Dimineaţa se întoarce beat şi înfrânt, fără patru dinţi din faţă.

Ne păcăleşte să îl vizităm, vrea să construiască ceva.
Zice că-i artist, pictează hârtii ce seamănă cu Rothko şi construieşte corpuri de iluminat.
Seara când ajungem e deja la capătul primei sticle de vin. Muzică la maxim.
„Motherfuckers. Vor 20 de euro în plus la chirie. O să vă ceară şi vouă, just wait for it”. 
Nimic despre corpurile de iluminat. Nu mai poate să rămână în România. Are avocat, da, se mută în Berlin.
Fără bani de România, sătul de România - ne înţeapă - nu mai am cu cine să vorbesc de când m-am despărţit de X.

Atunci ne-am împrietenit. L-am scos la proteste, ne-am întâlnit întâmplător în Piaţă, am băut în Lokal, ne-am plimbat şi am vorbit. Îi iertam totul pentru că aşteptam poveştile despre New York şi Ginsberg şi CBGBs. Rareori vorbea despre NY. Atunci când o făcea, ne spunea cum ratase toate chestiile mişto pentru că era hipiot. CBGBs. Poezia. „Şi oricum, m-am mutat în Upstate NY, cu familia. Fetele nu-mi mai vorbesc, nevasta m-a părăsit. She's a bitch.”

Pentru câteva secunde a fost speranţa noastră: aproape 70 de ani, e liber, n-are mulţi bani şi încă se plimbă prin toată lumea. Eh, o să îşi revină şi fetele lui, sunt adolescente. E un tată bun. Trebuie să fie, să fi fost. Când? Auzim poveşti despre cum dintotdeauna a călătorit prin lume „cu slujba”: te rugăm, te rog, fii tu Tatăl BUN.

Mă întorc de la baie, e ultima seară cu el, încă nu ştiu.

Vecinul are ochii mari, măriţi, e mai mare cu totul. Dă din umeri disperat, gesticulează, nici măcar nu aşteaptă să îl ajute prezenţa mea. Vivian nu îl mai ascultă, vrea să plece. Încerc să calmez spiritele, mă gândesc că-i vreo neînţelegere. Aflu că nu e, aflu că „Berlin is pretty now because of Americans”. Futu-i în gură să-i fut.

„România will be wiped out by Russians if we leave”. Dacă el pleacă, căci despre el e vorba şi mult prea puţin despre noi.

Îi strig: „You Asshole!”, am fost de treabă cu tine. Nu recunoaşte nimic. ÎI strig: „Nu-i vina noastră că nu îţi permiţi să stai aici.” În capul meu se învârt toate cuvintele lui, tot ce nu se potriveşte, avocatul, cum nu poate ieşi din România că i-a expirat viza, cum a menţionat în treacăt că lucra în clădirea dintre turnuri care a căzut pe 11 septembrie. Încerc să îmi revin, nu ştiu cine e el de fapt, poate e doar un funcţionar frustrat şi prost plătit. Un scriitor care niciodată nu auzise de Oscar Wilde şi care lasă din mâna Portretul lui Dorian Gray după primele 20 de pagini. Un scriitor care n-a scris nimic, nu ne-a arătat nimic. Numele lui nu apare nicăieri, dar nu îmi pasă de fapt cine e el pentru guvernul american.

Ultimele cuvinte sunt cele mai grele, îi zic că-i un ipocrit care pozează în m-a-a-a-a-r-e liberal, dar leşină în faţa puterii militare a Americii. The best of the best, right?

Ultimele lui cuvinte îmi sunt adresate în timp ce trânteşte uşa cu zgomot la 2 noaptea: Go back to New York!
Sună că şi cum m-ar trimite înapoi într-un loc întunecat şi urat, undeva unde nimeni nu şi-ar dori să mai ajungă.
Mă liniştesc, intrăm în casă. Mă gândesc că el nu se mai poate întoarce în NY, nu mai are casă, nu mai are familie acolo, nimic. Mă gândesc cu satisfacţie la faptul că în sfârşit s-a arătat cu totul, în sfârşit pleacă şi odată cu el orice vis al unei copilării fericite şi al unui tată cool şi la 70 de ani.

Mă gândesc la oamenii pe care i-am cunoscut în NY în 2014 şi nimeni nu seamănă cu el.
Alcoolici agresivi, apoi absenţi, incapabili să-şi asume responsabilităţile care vin odată cu naşterea unui copil - îi găseşti pe toate drumurile. Nu le zicem daddy issues pentru că taţii noştri au fost extraordinari, şi totuşi…

Şi totuşi îl sun pe...

Tata

E treaz din toate punctele de vedere şi îmi povesteşte că se uită la un serial pe care i l-am recomandat. Nu îl mai dau pe nimeni, mulţumesc. Acest American Father mi s-a arătat că tot ce încercăm eu să las în urmă. Mi-a arătat că unii oameni nu se schimbă niciodată şi că poate am fost nedreaptă să îi reproşez tatălui meu că s-a schimbat for the better abia când aveam 16 ani sau că nu se schimbă acum la fel de repede sau în ritmul nevoilor mele. Mă gândesc la fetele vecinului american care abia dacă ştiu unde e sau ce face tatăl lor; la cum ar fi dacă ar află că el se uită cu poftă la fete care-s aproape de vârsta lor. Că-şi ia bătaie în club pentru asta. Că se îmbată şi se ceartă cu oameni de 2 sau 3 ori sub vârsta lui ca şi cum chiar contează?

Tatăl meu e înconjurat de computere, electronice, boxe, casete video, CD, DVD, aparate foto, filme developate: toate în camera viselor multor băieţi. Mama i-a făcut-o. Şi ce dacă nu-i nici azi tatăl tradiţional, providerul, bărbatul cu B mare? La şcoală mi-era greu să le spun tuturor că tata nu are o slujbă, că banii (dacă îi face) îi da pe jucării pentru el sau jucării pentru mine, aşa cum a făcut-o când a luat primul salariu la o slujbă de căcat. Mi-a cumpărat un Action Man la bustul gol, pantaloni military, care cu o mână de plastic putea lansa o grenadă de plastic. Despre tatăl meu, numai de bine. Astăzi cel puţin, când e băiatul prietenos care face glume şi se înţelege bine cu Vivian. Care dacă s-ar fi născut mai târziu poate ar fi găsit ajutorul de care are nevoie în locul unor replici bătătorite şi aruncate de bunici în bucătărie: Găseşte-ţi o slujbă! Găseşte-ţi o slujba în Reşiţa, găseşte-o acum! Cum pentru cine, pentru COPIL!

De găsit nu ştiu ce a găsit, cu timpul poate a găsit că e mai OK să se retragă din tot bâlciul asta şi să fie OK cu faptul că mama aduce banii. Aproape tot ce îşi cumpără acum în materie de electronice o face din banii pe care i-a strâns reparând computerele altora sau punând cap la cap piese şi făcându-şi singur computere de vândut, în camera LUI. Visează urat mai rar, doarme mai bine şi e mai puţin deprimat. Ştiu că încă suferă şi ştiu şi cum suferă. Depresia e moştenire de familie şi fiecare o poartă cum poate: el în buzunarul interior, eu în piept. I se face frică şi se poartă urat cu mine când i-o arăt aşa direct. Uite depresia mea, să o arătăm lumii! Ca şi cum secretul ăsta a fost ţinut de el aşa cum îţi ţii respiraţia sub apă. Cu toţii ştiu că nu poţi respiră sub apă şi că te scufunzi, dar tu te prefaci că ai băgat capul acolo doar ca să vezi cât rezişti. Eroii sunt rareori cei care poartă arme sau cei care ţin discursuri înălţătoare. Câteodată e suficient că ai trecut, că a trecut încă o zi în lume, că ai rezistat încă o zi AICI.

Eu. Româncă? 

De când am aflat că pleacă Americanul simt un amestec de nelinişte şi eliberare. Simt şi că nu ştiu exact ce m-a lovit. E pentru prima oară când cineva îmi aruncă în faţă naţionalitatea mea - româncă - pentru a mă jigni, pentru a mă face să mă simt mică, mai mică. E pentru prima oară şi când un American îmi aruncă în faţă naţionalitatea sa aşteptând să mă postez în faţa lui şi să îi îndeplinesc dorinţele doar pentru că guvernul lui face ce face, e „puternic”. Vivian e obişnuit cu ambele, i s-au mai întâmplat şi oricum el e european. Îmi zice: Vezi, de-asta europenii nu îi suportă pe americani. Eu adaug: unii, unii europeni şi unii americani.

Nu am nimic de zis despre americani nici după scandalul cu vecinul, aşa cum nu am zis mai nimic nici după zece luni petrecute în New York. Mereu m-am simţit a nimănui, fără ţară, fără graniţe, deşi ele există şi vor exista cel puţin până la sfârşitul vieţilor noastre. Nu mă interesează americanii aşa cum nu mă interesează românii, grupuri fictive, căsuţe unde să vină X şi Y să îşi verse nemulţumirile şi prejudecăţile. M-am simţit ce-i drept a New York-ului, dar NY e o insulă şi în niciun caz o ţară. NY nu e un guvern, NY nu e un preşedinte, NY nu e armata SUA şi NY nu e vecinul violent care vizitează Bucureştiul sau Europa că să se simtă superior sau greu de înlocuit.

Americanul nostru a venit în România cu un rucsac şi pleacă mai departe fără patru dinţi din faţă. Bea în continuare, se gândeşte la el şi zice că oricum se săturase de România. Zice că o se simtă mai bine ca artist în Berlin, frumosul Berlin construit de americanii din capul lui cu început serios de calviţie. Americanul nu mai zâmbeşte, zice că zâmbetul lui nu-i demn de cameră, aşa l-au învăţat pe el - să zâmbească cu gura mare și dinţii dezveliţi. Nu cred că România i-a întunecat zâmbetul. Cred că o serie de circumstanţe nefericite l-au adus în punctul în care este, doar că noi n-avem nici timpul şi nici datoria să îi vindecăm pe cei care se văd sănătoşi şi îi arată pe alţii cu degetul pe stradă.

Americanul nostru zice: oricine-i împotriva mea e un psihopat/o psihopată. Cine nu vrea să mă audă vorbind, nu ştie ce pierde. Cine crede altfel decât mine e un idiot. Americanul nostru nu citise Oscar Wilde şi nu-l interesează Freud, dar ne scrie scrisori virtuale despre psihanaliză. Americanul nostru e un monstru cu 7 capete şi e de vină pentru cel puţin 5 dintre ele pe care le hrăneşte şi mângâie în fiecare zi. Americanul nostru crede că are dreptul să i se ofere entertainment şi în România şi ridică glasul când ceva nu-i convine. Americanul nostru nu e America şi americanul nostru nu e NY. Americanul nostru nu e tatăl american aşa cum nu e nici artistul american şi nici your regular Joe.

Mi-l imaginez pe câmpul de luptă, alături de soldaţii americani pe care-i iubeşte atât de mult sau alături de orice soldat care a fost rănit sau a murit în război. N-ar fi rezistat nicio zi.
Americanul nostru nici măcar nu s-ar fi înrolat.
Ştim că nu s-a înrolat. S-a dus la proteste împotriva războiului din Vietnam pentru că şi alţii se duceau. A venit la protestele din Bucureşti doar că să ne strige în ureche părerile LUI despre ţară NOASTRĂ.

Lumea lui ideală?
O lume în care toată lumea tace şi îl ascultă cuminte, fie că povesteşte despre războaiele la care nu a participat, fie că scandează la protestele în care nu crede. E în sfârşit linişte între noi şi el, dar mai ales între mine şi el. E adevărat, poate ar trebui să mă întorc în New York, dar nu pentru că mi-a trântit el uşa în faţă. Şi mai ales nu pentru că mi s-au trântit şi mi se vor tot trânti uşi în faţă, fie aici, fie oriunde altundeva.

***
Citește-o pe Raluca.