Veriga lipsă

„Aici e averea familiei”, mi-a spus mama Crăciunul trecut, arătându-mi un cufăr din fier. Când i-a deschis capacul cu un cuțit, mirată că a reușit să-i piardă cheia, am văzut, separate în punguțe de plastic, accesoriile a două generații: verighetele bunicilor, ghiulul pe care îl purta bunicul pe degetul mic, lanțurile și inelele cu pietre semiprețioase pe care le purta mama la douăzeci de ani. Le-am înșirat repede pe toate pe covorul din sufragerie, nerăbdătoare să găsesc o bijuterie pe măsura mea, căreia să-i pot purta povestea. Printre inelele prea largi ale bunicilor am găsit, fără pereche, verigheta mamei, care mi-a înțepenit pe deget. M-am hotărât să o păstrez, în ciuda privirilor dezaprobatoare ale rudelor, cutremurate de înțelesul vreunei superstiții necunoscute mie.

Când eram mică, credeam că părinții mei sunt cei mai frumoși oameni din lume. Mama era fotomodelul din mintea mea cu ochi albaștri și bucle aurii, iar tata era băiatul popular al orașului, cu mers sigur și buze cărnoase, pe care-l vedeai mereu umblând cu câte o țigară Viceroy în colțul gurii.

Pe atunci, tata nu ieşea din casă fără să se aranjeze şi avea câte o cămaşă destinată fiecărei ieşiri. Vorbea la fel de elegant precum se îmbrăca şi prietenii îi spuneau Baronu’. Mirosul ieftin de deodorant Axe cu care își stropea discret pielea mi s-a imprimat în memorie ca un semn al masculinității pe care îl recunosc și astăzi, în parfumul străinilor. Nu începea niciodată să se îmbrace fără să asculte Joe Dassin sau Vaya con Dios.

Când îl însoţeam prin centrul Ploieștiului, îmi alegeam cu grijă cele mai frumoase rochii şi îl ţineam strâns de mână în speranţa că ne vom întâlni cu cineva cunoscut care să ne spună cât de bine ne stă împreună. Uneori îi făceam complimente şi-i spuneam că îmi place vreo bluză de-a lui iar el îmi zicea că poate fi a mea dacă o vreau. Ajungeam mereu să-i testez garderoba în faţa oglinzii, mândră că sunt fata lui curajoasă care poartă haine de băiat.

Într-un an, de Paşte, m-a dus la un magazin de bijuterii şi m-a rugat să aleg câte un inel pentru mine şi mama. Pentru mine am ales unul cu o inimă sclipitoare care era prea larg şi trebuia să-l port cu pumnul strâns ca să nu alunece. Când mergeam la şcoală, îl blocam pe degetul mare cu un altul mai strâmt, însă mereu îl pipăiam ca să verific dacă mai e acolo.

Cu timpul, tata a început să iasă din ce în ce mai rar din casă iar dormitul pe canapeaua din sufragerie îi devenise un obicei care mă silea să-mi răresc orele petrecute în fața televizorului. Seara îi ciocăneam în uşă şi îi ceream voie să mă uit câteva zeci de minute pe Acasă TV, la Valentina, grăsuța mea frumoasă. Fiecare moment petrecut în ceea ce devenise camera lui era ca o vizită în vecini. De multe ori pierdeam firul telenovelei și deveneam preocupată de gândul că l-aș putea deranja cu ceva, gând care mă împingea să plec înainte de final și să mă întorc în dormitorul pe care-l împărțeam cu mama. Eram musafirul din propria mea casă.

Mai târziu, au început să apară sticle de vodcă, ascunse prin sertarele şi dulapurile casei, a căror descoperire mirosea întotdeauna a scandal. Locul în care se înfiripau cele mai multe certuri între mama şi tata era bucătăria, iar sunetul ibricului de cafea izbit de chiuvetă mă anunţa că urmează încă o seară de reproşuri şi ţipete înecate în fum de ţigară, pe care le înecam, la rândul meu, în multe ore petrecute cu căştile walkmanului în urechi. La un moment dat, tata a început schimbul de noapte, iar lumina aprinsă în hol în timpul nopţii mă îndemna de fiecare dată să-l întâmpin ca pe Moş Crăciun. Uneori aducea cu el plăcinte calde de la un non-stop din gară. Alteori se întorcea acasă târziu şi-n loc de dulciurile promise primeam îmbrăţişări nesigure cu miros de alcool.

În iarna din clasa a şasea, mama m-a anunţat că trebuie să ne mutăm o perioadă la bunica la Urlați, şi că vom face naveta. Neîndrăznind să-mi spună de ce, am aflat de la tata, câteva zile mai târziu, că divorţaseră la iniţiativa mamei, sătulă de certurile târzii din bucătărie şi ţigările la care apela degeaba să calmeze furia. Cum atunci nu existau curse directe către oraşul bunicii mele, în următoarele şase luni aveam să îmi împart viaţa între Urlați și Ploiești făcând autostopul. Când programul meu de la școală era prea încărcat sau permisiile mamei de a pleca mai devreme de la serviciu se epuizau, făceam naveta separat, regăsindu-ne seara, la bunica la cină.

În zilele blânde de iarnă, aproape uitam de staţia care mă aştepta după ore. În zilele friguroase însă, legam pacte în gând cu Dumnezeu şi îi promiteam că îmi fac toate temele dacă îmi trimite cât mai repede un şofer amabil care să oprească şi să mă ducă acasă. La început, îmi era un pic teamă, însă în câteva săptămâni m-am obișnuit cu cele șaizeci de minute petrecute pe drum, între vechea şi noua casă.

Simțeam că banchetele maşinilor erau din ce în ce mai moi, şoferii erau mai tăcuţi şi mă lăsau să mă refugiez în muzica celor de la André, ascultată la căşti, sau în reverii despre vară şi vacanţe. Benzina avea mirosul familiar al unei noi vieţi căreia începusem să-i aparţin. La 12 ani, între geamurile aburite ale unei Dacii, printre navetişti cu sacoşe de rafie, am avut prima mea menstruaţie.

După o jumătate de an, când am obținut dreptul de a ne muta înapoi în apartamentul din Ploieşti, garderoba tatei dispăruse, împreună cu toate lucrurile lui. Mama a făcut un împrumut la bancă şi a zugrăvit pereţii în galben şi bleu. Singurul loc care a rămas neatins a fost sertarul cu actele casei, pe care mai puteam găsi semnătura lui, unica dovadă că locuise cu noi.

Pe tata am început să-l văd doar în vacanţe când îmi vizitam ceilalţi bunici şi îl rugam să mă ajute cu temele la mate, pe care le blestemam pentru că-mi furau orele de joacă. Tata se mutase la bunici. Mă lăsa să lucrez zece minute, iar când se întorcea să vadă ce-am făcut, mă prindea scrijelind cu pixul nume de băieţi pe mânerul scaunului. Eram la începutul acelor veri ale pubertăţii când păpuşile se umplu de praf pe şifonier iar fetele încep să se joace de-a v-aţi ascunselea cu băieţii. Nu zicea nimic de Andrei şi Vlad care îi botezaseră fără voia lui scaunul.

În clasa a şaptea am învăţat să mint. Îmi minţeam colegii, îmi minţeam profesorii şi mă minţeam pe mine de fiecare dată când trebuia să răspund la întrebarea: „Dar tatăl tău unde e?”.

Neştiind cum să-i justific absenţa, mă sileam să inventez scenarii cât mai realiste cu tata şi cariera lui solicitantă. La finalul zilei, adevărul sfârşea mereu răbufnind în braţele puternice ale prietenei mele Vladiana. Nici ea nu mai locuia cu tatăl ei şi amândouă ne simţeam divorţate. Cu ea împărtăşeam toate emoţiile şi schimbările prin care treceam. Amândouă ne începuserăm pasiunea pentru rock cu Linkin Park şi Marilyn Manson, iar Ville Valo era bărbatul pereţilor şi viselor noastre. Cu timpul, deveneam conştiente de o viaţă-manifest pe care voiam să ne-o însuşim şi care ne umplea toate sertarele personalităţii.

Înainte de examenul de capacitate, pregătirile îmi confiscau din ce în ce mai multe ore de somn şi se intersectau cu telefoanele insistente pe care le primeam de la bunici, care mă rugau să vin mai des să-l văd pe tata. Nu-mi explicau niciodată urgența lor iar eu nu îndrăzneam să întreb de unde atâta grabă. De data asta, când mă scotea la suc, tata îşi comanda bere fără alcool şi îmi vorbea întruna despre o schimbare care va veni şi pentru care trebuie să mă pregătesc.

Ultima oară când m-am întâlnit cu el eram în drum spre şcoală. I-am recunoscut geaca de fâş din depărtare şi când ne-am apropiat, m-am oprit în faţa lui şi l-am întrebat ce face. A tresărit şi mi-a răspuns cu aceeaşi întrebare. Semăna cu un prieten vechi care nu mă mai văzuse demult şi care avea nevoie de un timp ca să mă recunoască. Mi-a răspuns cumva jenat că are câteva lucruri de rezolvat și a plecat grăbit. Eu am rămas câteva clipe pe loc, cu o nedumerire și mai mare de confruntat.

Într-o sâmbătă, cu o lună înainte de examenul meu de capacitate, bunica avea să mă sune să-mi spună că tata a murit de cancer.

Prima oară când am vorbit cu mama despre tata după înmormântare a fost atunci când i-am cerut voie să folosesc din nou casetofonul. După concepţia bunicilor, doliul era unica formă de respect pe care o puteam manifesta faţă de tata, iar orice mi-ar fi distras atenția de la el îmi era interzis. Mama era bucuroasă că găseam ceva care să mă reconecteze la viaţă şi m-a lăsat să mă exprim cum vreau eu.

În acea perioadă, bunicii mă doreau tot timpul prezentă la comemorările religioase pe care le făceau pentru tata, amintindu-mi de o datorie faţă de el pe care nu reuşeam să o conştientizez până la capăt. Mirosul de tămâie și pomenile interminabile mă aruncau brusc într-un scenariu de sfârșit al lumii pe care-l trăiam pe repeat. Îi uram pe Dumnezeu și pe bunici pentru că mă sileau să comemorez ceva atât de necunoscut și sinistru ca moartea. Eu începeam să învăț ce-i viața reală iar ei îmi vorbeau de viața veșnică.

Respectul lor pentru ritual îmi alimenta gradual nevoia de nesupunere, pe care o proiectam cu forța în cealaltă viață, cea de adolescentă. Lumea mea se împărțea între zilele agitate de liceu şi sâmbetele tăcute ale morţilor. Aproape lunar hrăneam ritualic un tată care exista doar în amintirea mea.

Pe holurile Colegiului Naţional „Mihai Viteazul” din Ploieşti, blackerii defilau ca pe podium. Treceau cu spatele drept printre înjurături, flegme sau priviri ameninţătoare de adolescenți indignaţi de diferenţă. Ca orice membră a comunității de deviați din liceu, îmi îmbrăcam mândria în paltoane din piele, bocanci cu ţinte şi corsete. Marca revoltei metaliste, lanţul de pantaloni, mi-o procuram de la magazinul cu accesorii pentru animale, alegându-mi mărimea inelelor după talia mijlocie a unui câine de companie imaginar.

Mama îşi dădea toată silinţa ca eu să pot adopta stilul pe care ea nu-l înţelegea: din când în când, mă ducea la croitor ca să îmi pot cumpăra sau ajusta haine pe măsura mea. Pentru mine, ceea ce conta era ca totul să fie negru, şi nu mă deranja dacă pantalonii de piele îndesaţi în bocanci mă făceau să arăt ca Motanul Încălţat. Hainele prea largi şi accesoriile ascuţite din fier pe care le purtam îşi găseau locul într-o gaşcă de băieţi mai mari ca mine, cu care mi-am început şi mi-am încheiat adolescenţa. Pe lângă ţigări şi alcool, ei îmi ofereau un loc în lumea adultă pe care, la acea vreme, credeam că trebuie să-l revendic.

Primele cuvinte de revoltă le-am împrumutat de la Nietzsche. Pentru mine, Dumnezeu murise oricum.

Primilor iubiţi le-am făcut loc printre săruturi cu miros de bere şi nopţi pierdute la cârciuma lui nea Petrică. Alături de ei începeam să cunosc o stare pe care nu ştiam cum s-o numesc, care mă făcea să trec în acelaşi timp prin relaxare şi nelinişte şi care se încheia mereu cu pofta mare de încă un shot. Ieșirile în oraș se transformau în raliuri cu inimile băieţilor pe care le doream seduse de maturitatea mea precoce. Orice discuție începea cu etalarea cunoștințelor muzicale și încercam de fiecare dată să mă dau mare cu numărul și naționalitățile diverse ale trupelor pe care le ascultam. Serile se încheiau, de obicei, cu headbanging alături de băiatul care-mi plăcea.

Aprobările îşi găseau, totuşi, reversul în respingerile care urmau. Nimic nu era mai dureros ca încercarea unui băiat de a se despărţi de mine. La un moment dat mi-am creat propriul ritual al doliului ţinut după fiecare experiență. Aveam un playlist special şi un balansoar în care mă legănam în timp, printre amintirile plăcute. Întregul experiment sfârşea înecat în mirosul de fum al lumânărilor parfumate consumate.

Majoratul m-a prins în strofocările mele de a ascunde lanţurile şi cerceii din fier. Sertarele dulapurilor nu se mai închideau de la atâtea obiecte îndesate, iar urmele lăsate de postere pe pereţi reuşeau să mă enerveze de fiecare dată când intram în cameră. Tricourile negre cu Rotting Christ şi cruci întoarse au dispărut şi ele din şifonier iar apetitul muzical nu-l mai puteam potoli decât cu muzica liniştită de pian. Gaşca a rămas în urmă, împreună cu toate nopţile amnezice.

Am intrat la facultatea de filosofie din București cu paşi timizi de toc asortaţi cu rochii elegante. Odată cu mutatul în capitală, vizitele mele în provincie s-au rărit, iar bunicii s-au obișnuit să mă vadă o singură dată pe lună.

Prima întâlnire cu un băiat departe de casă a strâns toate emoţiile celor din trecut. Atitudinea mea de prinţesă care se vrea salvată nu părea să-l impresioneze, iar eu eram cu atât mai hotărâtă să-l trag de mânecă şi să-l fac să observe. Un alt refuz avea să dea startul unui şir de experienţe trase la indigo și lungite pe cei șase ani locuiți în București.

***

Tibi, 11.II.1984. Câteva săptămâni am purtat verigheta mamei fără să-mi dau seama că numele lui tata e gravat în interiorul ei. Amprenta lui, a celui care dăruiește și-și asigură, cu o inscripție, angajamentul, m-a făcut să înțeleg alegerea mea. Purtam verigheta mamei pentru că simțeam nevoia să marchez simbolic împăcarea cu tatăl absent și cu istoria personală. O port și acum pentru a-mi aminti în fiecare zi că sunt pregătită să întâmpin amintirile alea frumoase și puține pe care nu știu unde le-am ascuns.

La 24 de ani, mă gândesc la tata îmbrăcată în rochii colorate purtate peste pantaloni. Bunicii fac progrese în a mă privi ca adult, iar pe băieţi îi las să plece când vor ei. Cu ajutorul terapiei, eu însămi încep să învăţ să plec la momentul potrivit fără să-mi mai fie teamă că, odată ce am privit înapoi, nu voi mai şti să merg înainte.
_

Eseu personal scris la „Atelierul de jurnalism narativ şi scriitură personală”  ţinut de Ana Maria Ciobanu la Fundaţia Calea Victoriei.

Venera Dimulescu pregătește un doctorat pe nihilism și estetică feministă la facultatea de filosofie din București. Între timp, capitala i-a devenit cea mai bună prietenă, pe care o sărbătorește, cu fiecare ocazie, cu un Cosmopolitan.