Viața la 33 – 7 trenuri în 40 de ore

Împart cu Adi Bulboacă două mari pasiuni – teatrul și trenul. Când am aflat că vrea să se dea o lună cu trenul prin țară, am sărit în sus de bucurie și-am zis că vreau și eu. El n-a zis nu. Aveam două zile disponibile – ultima la 32 de ani și prima la 33 –, așa că iată-ne, duminică, 10 ianuarie, în gară. Planul inițial fusese un drum până la Craiova, unde puteam vedea și-un spectacol, numai că mersul trenurilor nu s-a combinat cu programul teatrului. La 13:45 ne-am întâlnit în gară să vedem încotro – eu în adidași, cu sandvișurile copilăriei mele pentru drum (omletă cu brânză și gogoșari murați) și pașaportul în ghiozdan („Poate mergem în Moldova”), el în bocanci, all black, megafresh, pentru un om tocmai venit din Maramureș, cu oprire de făcut poze în București. Decidem asupra personalului de Galați – ziua mea la Dunăre/mare nu suna rău.

Trenul 1 – spre Galați. Ideea plecării așa aiurea, fără vreun plan și scop, era să mă și calmeze de la viața ordonată pe care o duc (33 e totuși o vârstă cri(s)tică, lucrurile trebuie să se mai schimbe). Eu am mereu biletele în avans, știu ce o să fac, ce o să văd; tura asta am zis că va decide Bulboacă. De cum ne urcăm în tren, Adi începe să caute rute. Deschide o hartă pe care are căile ferate și site-ul CFR-ului și face conexiuni. Nu se pupă nimic din Galați, nici din Barboși (oricât de hipsteresc sună), așa că decidem să ne dăm jos la Făurei. Mie îmi place cumva chestia asta, dar sunt megastresată că o să mă prindă 33 de ani prin Vaslui. Prima imagine – gara din Căciulați, cu impiegata stând drept-drept la trecerea trenului. A doua imagine – zeci de fântâni cu cumpănă în aer de apus („Asta e Moldova, atâta pot și ei.”).

Trenul 2 – Făurei-Buzău. N-ajungem bine la Făurei, că ne suim în trenul de Buzău. Vagonul e dintr-alea tip deschis, un nene roagă oamenii să îi seteze ora și data la telefon. Are un blackberry vechi, cu rotiță; cât eu mă chinuiesc cu el, Adi caută rute. Avem o oră în trenul ăsta ca să știm ce facem mai departe. OK, avem tren din Buzău, e unul privat. Pe geam – deja noapte.

Trenul 3 – Buzău-Ploiești Sud. Cât iau biletele, Adi face poze prin gară. Trenul ăsta arată destul de bine, biletul e mai ieftin decât cursa de taxi pe care am luat-o de la gara din Brașov. Are și wi-fi, dar în 10 minute se umple de studenți, așa că netul cedează. Noi ne mutăm într-un compartiment gol și, în așteptarea Mizilului, citim Geo Bogza. Râdem isteric, pozăm gara, ne promitem să revenim. La Ploiești, avem aproape două ore între trenuri. O luăm la pas să mâncăm și la a treia încercare nimerim la un restaurant grecesc, unde ne delectăm cu tot felul de creme de brânză și calamari. Ne felicităm reciproc pentru alegere, luăm un taxi și mergem la gară.

Trenul 4 – Ploiești Vest –Brașov. Tot tren privat, cu un naș simpatic foc. Îl ademenim la Toblerone, dar spune că preferata lui e Ritter Peppermint. A treia imagine – luminile Câmpinei de zici că-i Roma. La 12 fix deschidem sticluțele de Prosecco de 125 ml pe care le-am cărat special pentru moment. Bine-ai venit, 33, ne facem un selfie în geam, io încep să mă agit că o să rămânem blocați toată noaptea în gara din Brașov. Primul tren din Brașov e abia la 4, așa că o sun pe Alina și-o întreb dacă nu bea ceva cu noi. Ne trimite spre Tipografia, locșor unde oamenilor, deși închiseseră, li se face milă de noi; ne invită să stăm și să ne luăm ceva îmbuteliat de băut, că e închisă casa. Alegem un cidru de mere local (excelent!) – Clarks, iar Alina sosește cu un câine-balon, artificii, mere, ciocolată, o păpușă de deget. Poze, râsete, Ben Howard la boxe, pe la 2 o luăm pe jos spre gară. A patra imagine – străzile Brașovului goale, trei oameni care trag de ei un câine balon botezat Mizil.

La barul din gară, singurul loc călduț, sunt manele, păcănele, homleși, jandarmi. Și noi. E aproape 3, trenul de Gheorgheni e la 4 fără 10, ne încălzim cu-n ceai de fructe, Adi face poze ca și cum aparatul e doar o extensie a brațelor. La linia 4 trenul e deja tras, întrebăm nașul care-i cel mai călduros vagon, ne zice că n-avem voie cu animale de companie, râdem din toată inima, urcăm în vagon și adormim instant.

Trenul 5 – Brașov-Gheorgheni. Mă trezește o sete teribilă pe la 6. Mizil plutește deasupra noastră, Adi doame pe scaunele de vizavi. E înfiorător de cald, nașul n-a venit după bilete, nu s-a crăpat încă de ziuă. Beau apă și mă culc la loc. Peste-o oră jumate ne trezim – trenul e oprit în gară la Miercurea-Ciuc, o lumină timidă taie niște nori imenși, lăptoși. Adi se-apucă iar de poze, eu tânjesc la o omletă în gară la Gheorgheni, unde coborâm un pic după 9 dimineața. Aerul ăsta rece, de iarnă-munte, foc la sobă, brad, umezeală și gară e aerul care mă trimite 25 de ani înapoi în gara satului copilăriei, la Palanca, cumva peste munți, vizavi. Mă entuziasmez teribil, deși am numai vreo trei ore de somn la activ, omleta se transformă-n sandviș cu salam și cașcaval, dar totuși cafeaua-i bună.

Trenul 6 – Gheorgheni-Cluj-Napoca. Drumul ăsta e vis – aproape cinci ore până la Cluj, teduc-teaduc în peisaje cu ceață, Mureș înghețat, soare, dealuri, văi, livezi. „Nu vreau pășunisme în proiectul ăsta”, așa că-mi țin telefonul închis. Doi copii vin din când în când să se joace cu Mizil, o călătoare foarte frumoasă citește cu căști mari pe urechi, noi ascultăm Life on Mars. A cincea imagine – patru pui de căprioară fug pe-o bucată de pământ acoperit cu brumă. A șasea imagine – o casă foarte colorată și dărăpănată sub un deal. A șaptea imagine – o livadă-patinoar.

La Cluj e soare. Facem o poză de larevedere. Adi pleacă mai departe, eu rămân să mănânc castane coapte, să mă văd cu un băiat și-o prietenă. Un copil exclamă că am un căsel din belon. Oamenii zâmbesc, e totuși Clujul drag, dar fără Corso (e-un restobar mai fițos în loc, dar cafeaua-i bună), locul preferat de stat între filme la TIFF. Primesc cărți și-o pereche de șosete cu vulpi, simt c-o să iau somn, mai am un pic până acasă, e-o senzație de oboseală-fericire-epuizare-beatitudine.

Trenul 7 – Cluj-Napoca-București. La aproape 30 de ore de la întâlnirea cu Adi din Gara de Nord, mă sui din nou în tren. Sunt cu Mizil, am 33 de ani și cred că vârsta asta e deja superbă.
_

*Adi Bulboacă își petrece luna ianuarie pe șine, ca preambul al unui proiect mai elaborat și consecință a pasiunii pentru mersul cu trenul. Seria Omul nostru din tren e un jurnal de călătorie scris și fotografiat pentru SUB25.