Viaţa după #colectiv

Ultima oară am fost în Colectiv la un concert Travka, cu Pixels în deschidere. Mergeam rar acolo, în special la concerte, pentru că era printre puținele locuri din București cu sunet ok și apreciam de fiecare dată alcoolul neîndoit și cocktailurile bine făcute, cât și, culmea, aerisirea, Colectiv fiind poate singurul avanpost nocturn în care nu mă sufocam în fum de țigară. Mi-am luat locul în primul rând, rândul fanilor adevărați și nu am mai plecat de acolo până nu s-a oprit muzica. Sala s-a umplut progresiv de puștoaice de liceu cu părul lung și mult creion negru, coborâte parcă de pe Corabia Nebunilor. Am țopăit, împreună cu ele, am ieșit fruntașă la „cine știe versurile pe dinafară” sau „cine recunoaște melodia de la primele acorduri”, sau „bine, George (n.r. Gâdei, solistul Travka)”, am transpirat pe îndelete și am zâmbit extatic la toată lumea din spatele și jurul meu, cum se-ntâmplă atunci când ai un moment de comuniune din asta inexplicabilă cu necunoscuți, pentru că sunteți în același loc, la unison.

Lumea a fugit repede după ultimele acorduri, iar îndreptându-mă spre ieșire am dat de o fată sprijinită de un stâlp, cu privirea pierdută spre scena goală. Am întrebat-o dacă e ok, iar ea mi-a răspuns, visătoare: „Îmi revin după Gâdei.” Am făcut rânduri de glume între prieteni pe tema „oare fata aia mai e în Colectiv, revenindu-și după Gâdei?”. Vreo 8 luni mai târziu, glumele s-au strâns într-un ghem amar, care mi s-a oprit în gât la întrebarea: „O să ne revenim după #colectiv? ”

Are you aching for the blade?
That's okay, we're insured

Am fost generația care și-a numit cluburile „acasă”. Simțeam că petrecem mai mult timp acolo decât în casele sau căminele noastre, unde uneori ajungeam doar cât să moțăim, să ne spălăm haine și să îmbucăm ceva. Bârlogul nostru real ni-l făceam în locuri pe care dacă le-ar fi văzut ai noștri sau Klaus Iohannis ar fi zis „Doamne feri”. Dar pentru noi timpul petrecut în hrubele alea nenorocite și soioase era de fapt „viața”, cu V mare. Orele alea scurse cine știe cum, de când puneam piciorul, uneori zilnic, în același loc, la „o bere” și ieșeam de acolo târâș, după multe ore, mijind ochii neîncrezător că iar ne-a prins soarele, erau cele care contau.

Am fost generația care și-a găsit familia în club. De la bodyguarzii serioși de la intrare, care ne treceau cu vederea una-alta, la băieții miștocari de la bar, care ne mai strecurau un shot gratis, la cei de pe scenă, cu care flirtam la afteruri, sau cei care puneau muzică, pe care îi scoteam din minți cerându-le melodii, dar ne iertau, mereu, pentru că eram „ai casei”: ei toți erau „ai noștri”. Am fost generația care a intrat mereu în club știind că va avea cu cine să bea, cu cine să aibă discuții lungi și aprinse pe care să nu le țină minte apoi, după cine să se uite, cu cine să danseze, pe cine să combine, de la cine să se împrumute de bani, cu cine să împartă o șaorma sau o porție de cartofi prăjiți de la Mc dimineața de după.

Am fost generația pre-Facebook, o generație care se hrănea mai degrabă outdoor. Cercurile sociale se făceau și desfăceau în club. Puneai ochii pe câte cineva și știai că, dacă l-ai văzut o dată-de două ori într-un loc, acolo va mai fi și altădată. Ne găteam pentru întâlnirile astea, ne bosumflam când nu se-ntâmplau și ne promiteam că data următoare când s-ar fi întâmplat trebuia să facem „ceva”, să riscăm și să ne băgăm în seamă. Un flirt sau o relație terminate prost echivalau deseori cu o schimbare de club. Ne mutam cuibul în altă parte, unde să nu ne mai facem sânge rău pândindu-l pe fost, și mai ales, unde să cunoaștem alții. Cum ar veni, dădeam block și friend requesturi.

Am fost generația care a chiulit mai puțin de la club decât de la școală. Am avut mesele noastre, colțurile noastre, pe care ni le-am apropriat frecventându-le asiduu. Profesorii noștri au fost Morrissey și Molko. Am știut mereu pe dinafară versurile de la There is a light that never goes out și am crezut în ele ca alții în Biblie. Am cântat, afon și ironic, Protect me from what I want, știind că nu vrem, de fapt, să ne protejeze nimeni de nimic, ci să trăim tot ce avem de trăit, să ne facem praf și pulbere, să ne jurăm că nu mai bem niciodată, că nu ne mai trezim în paturi străine, știind că, orice ar fi, o vom putea lua mereu de la capăt, la aceeași adresă și că lucrurile nu se vor schimba niciodată.

We're getting away with it, all messed up
Getting away with it, all messed up
That's called living

Mi-am dat seama zilele trecute că toate locurile care mi-au fost „acasă” în ultimii 15 ani nu mai există. Web-ul, un internet cafe transformat în cel mai cool loc în care puteai s-asculți ce nu se dădea pe Atomic și MTV, a fost prea underground ca să reziste și s-a închis înainte de 2010. Motoarele, așezământul de zi al populației bucureștene sub 30 de ani, pe ale cărui bănci instabile ne-am tocit blugii și ne-am ales cu primele relații, s-a închis tot prin 2010, înainte să înceapă lucrările de consolidare ale Teatrului Național. Expiratul*, leagănul liceenilor since around 2002 s-a închis imediat după incendiul din Colectiv, pe 2 noiembrie 2015, când Andrei Șoșa, patronul clubului, a anunțat pe Facebook că își dă „demisia”.

Bucureștiul s-a mândrit cu mini-haosul lui nocturn, iar orice fel de branding al orașului ar fi scos în față nopțile lungi, alcoolul ieftin și fumatul oriunde. Cel puțin așa mi-au zis toți prietenii din alte țări care au călcat vreodată aici și au simțit că-și fac o infuzie de adolescență. Toți prietenii pe care i-am târât în locurile mele fetiș și care, inițial speriați de faptul că ne călcam în picioare și că orice deplasare la vestiar/bar/toaletă avea anvergură de pelegrinaj, m-au întrebat dacă suntem „safe”. Întrebare la care am răspuns că dacă „dă un cutremur” ne bem ultimele pahare, asta cerând, c-un zâmbet misterios, încă un rând de shoturi. Cochetam cu ideea de moarte timpurie, pe care o abordam și-n discuțiile alea lungi și intoxicate, unde părea întotdeauna poetică. Asta pentru că mă credeam, ca toți ceilalți, nemuritoare.

Haosul și nesiguranța au pompat adrenalină în adolescența noastră. Mi-am mințit părinții că nu am călcat niciodată în cinema-urile care stăteau vizibil să cadă, că nu am băut niciodată până la black out sau că nu m-am urcat vreodată în mașină cu cineva care nu era tocmai treaz. Am fost conștientă de riscurile pe care mi le-am asumat, de fiecare dată, și de prostia mea. În schimb, fiecare dimineață care m-a prins veselă și neîntinată mi-a accentuat pofta de a mă mai urca o dată în montagne russe. Faptul că îi mințeam pe ai mei mi-a fost pecete de maturitate, dovadă că nu am de ce să-i îngrijorez pe cei care mă iubesc, când eu știu că dețin frâiele vieții.

Daniel's saving Grace
She was all but drowning
Now they live like dolphins

Plasa noastră de siguranță a ars odată cu buretele ăla nenorocit din Colectiv. Ne-am trezit a doua zi, năuci și speriați, ca niște copii dați afară din casă. Ne-am pierdut, pentru câteva zile lungi, memoria, pentru că a părut, atunci imediat după traumă, că nu avem dreptul la ea. Că nu avem dreptul de a ne bucura, atâta timp cât unii dintre noi nu mai pot face asta. Că e aiurea să ne amintim ce „nebuni” eram când iată, tocmai s-a întâmplat o nenorocire. Că singura diferență dintre noi și ei a fost de a nu fi fost în Colectiv în seara de 30 octombrie. Ni s-a făcut, poate pentru prima oară, frică. Șocul s-a transformat în răspuns, iar frica în acțiune: am ieșit în stradă, am aprins lumânări, am stat la coadă la centrele de donat sânge și am trimis bani prin transferuri bancare și sms-uri către răniți și familiile lor. Nu am știut despre ce altceva să mai vorbim și cu atât mai puțin pe ce subiecte să ne mai râdem. Ne-am lins rănile zgribulindu-ne împreună și mărșăluind.

La mai mult de o lună de la #colectiv știu că Bucureștiul de care m-am îndrăgostit nu mai e același. Nu mă lamentez însă, pentru că nici fata care se îndrăgostise de București nu mai e. Mi-am dat seama de asta în momentul în care am decis în redacția SUB25, în săptămâna imediat de după, să nu mai recomandăm, oricât de rău ne-ar părea după ele, evenimente care au loc în clădiri listate ca „pericol public”. Mai ciudat a fost însă să-mi dau seama că eu nu aș mai călca acolo. Au mai zis-o și alții: ne-am pierdut inocența o dată cu #colectiv. Nu o să mai intrăm niciodată într-un club la subsol hlizindu-ne că dacă dă un cutremur „ăia suntem”. Pe de altă parte, nici nu o să mai lăsăm lucrurile să treacă pe lângă noi de parcă am fi intangibili. Pentru c-am cunoscut frica.

Generația mea a crescut fără prea multă cultură civică, ignorând și lepădându-se de tot ce ține de „politică”, pe care o asimilam cu niște talk show-uri jenante de la TV. Am crezut că ne descurcăm și fără, că viețile noastre sunt de sine stătătoare și nu are rost să ne obosim cu chestii bătrânești precum Constituția. În preajma celui de-al treilea deceniu însă, #neamîmbătat se transformă, încet-încet, în #neamsăturat. Ultima oară când m-am simțit „acasă” a fost în stradă, fie c-am scandat împotriva RMGC, ca cei din diaspora să fie lăsați să voteze, pentru demisia lui Ponta sau a lui Dragnea. La ultimul protest, unul dintre cele mai populare slogane a fost „N-aveți coloană/Decât oficială!”. Ce se pregătește pentru viitor este cred, că începem să facem rost toți de coloană vertebrală. Să bem pentru asta.

Karin Delia
3 noiembrie 2015 // 30 octombrie 2016 

„Aveam impresia că nu-mi permit să vorbesc despre ce s-a întâmplat, pentru că nu am fost acolo, pentru că nu am pierdut pe nimeni. În continuare nu știu ce să zic. Știu doar că de vineri noapte viața e în ralenti, iar lucrurile obișnuite pe care le am de făcut nu le mai înțeleg. Texte pe care le am de scris, planificări, discuții, mailuri, comunicate de presă, toate par niște șomoioage de cuvinte încâlcite care nu au sens. Mi-aș dori să mă pot chirci într-un colțișor cald, la liniște, ca să pot să mai opresc cu mintea tăvălugul de emoții care m-a stors de vlagă. Mă simt rănită pe dinăuntru, iar „task-urile”, în loc să-mi aducă o oarecare stabilitate, mă agresează.

NU VREAU SĂ MĂ MAI CHIRCESC ÎNTR-UN COLȚ.

Vreau să fiu mai atentă de acum înainte. Mai ageră. Să-mi scape mai puține lucruri. Să fiu mai atentă la viață - oricum ar suna asta. La oamenii care contează pentru mine și pe care îi neglijez deseori. Să-mi reașez lucrurile. Nu vreau să mai am anxietăți stupide în legătură cu joburi. Poți să-ți faci jobul bine și fără să ai palpitații din cauza asta. Nu cred că nu știu ce e cel mai important pentru mine, cred doar că uit să acționez în consecință.
Vreau să nu mai fiu vreodată letargică. Vreau să ies în stradă. Ne vedem acolo, da?”

***
*later edit: clubul Expirat s-a redeschis la Halele Carol. 
Fotografii de Andreea Retinschi de la protestele #colectiv.