Viaţa peste 25

Tu când o să te faci bine? Tata ar zice să fac sport, mama zice să nu pun la suflet. Unde ţi-e ironia? Tu eşti deasupra. V. zice să merg în continuare la terapie. S. nu zice multe, mă priveşte scurt şi blând înainte să mă aşez pe canapea. Între noi se aşază ceasul de pe peretele de lângă fereastră şi cele cincizeci de minute, zgomotul Bulevardului Carol sau al vecinului de la 2 care îşi renovează apartamentul încă de astă-vară, dar mai ales silueta unei femei de pe peretele din dreapta: un autocolant negru cu sâni mari, părul peste umerii abia conturaţi, fără chip.

Toată viaţa m-am privit şi de deasupra. Am fost deasupra, o a treia Raluca: cea care le priveşte pe Raluca numărul unul şi Raluca numărul 2 cum se ceartă şi se împacă, se consolează reciproc sau îşi întorc spatele, se îmbracă la fel sau aruncă cu telefoane în perete, vorbesc limbi diferite, îşi traduc poeziile, îşi ascund sau îşi dezbracă sentimentele ca după cea mai obositoare zi de muncă.

De câteva luni mă dezbrac şi muncesc. Liniştea e întreruptă doar de creioane pe hârtie: schiţe rapide de 5 sau 10 minute, studiu de 15 minute sau jumătate de oră. Sunt goală şi nu mă mişc, piciorul drept îmi amorţeşte mai ales când stau în picioare. Am învăţat subtilităţile fiecărei poziţii: dacă îţi apleci prea mult capul în spate sau în faţă te trezeşti cu dureri în muşchii gâtului, niciodată să nu stai jumătate de oră pe burtă cu un picior ridicat, luminile de neon sunt nemilioase şi pielea translucidă se transformă într-o hartă semi-transparentă, un galben murdar de tendoane şi vene ramificate. Când stau cu faţa la cei care mă desenează, afişez o mină serioasă sau privesc în gol. Când au capetele aplecate îi privesc pe furiş şi încerc să mă văd în schiţele lor. Încă din prima m-am recunoscut: astea sunt braţele mele, asta e glezna, talpa, uite sânii, şoldurile, bărbia, linia maxilarului. Arăt bine. E nevoie de 5 minute ca cineva să te deseneze, unii reuşesc şi în 3, dar eu stau nemişcată până când sună alarma telefonului şi E. îmi spune „Schimbăm!”. Mă grăbesc să îmi dezmorţesc membrele cele mai afectate de poziţia anterioară şi apoi schimb.

După două ore, mă ridic de pe cearceafurile roşii şi roz şi ies din încăpere. Mi se face frig, stând aşa nemişcată, îmi trag repede hainele pe mine, ies la ţigară în timp ce cursanţii îşi strâng materialele şi ies pe uşă, mulţumindu-mi pe rând. Niciodată nu ştiu ce s-ar cuveni să răspund, dar instinctiv îmi vine să le zic Mulţumesc şi eu. Oscilez între asta şi Cu plăcere. Să pozez nud în timp ce câteva perechi de mâini mai mult sau mai puţin pricepute mă fac să apar pe hârtie e varianta în slow motion a şedinţelor foto. Imaginea îţi apare undeva între o fotografie pe film şi una digitală şi oricât de obositor ar fi tot procesul, la sfârşit sunt mulţumită. Sunt atâtea feluri de a fi model şi cred că eu le-aş încerca aproape pe toate. Corpul meu se păcăleşte că e în lumina reflectoarelor şi cu cât îi iese mai bine asta, cu atât timpul trece mai repede şi lumea desenează mai bine. Corpul meu e anatomie, matematică, linii, unghiuri şi proporţii, muşchi, viaţă. În cele două ore pe săptămână, încetează să fie o bucată de carne. E observat cu atenţie, niciodată criticat, mereu oglindit altfel chiar de aceleaşi mâini şi nimeni nu se întreabă cine sunt eu. Nici nu trebuie să ştie cine sunt eu, nici nu trebuie să vrea să ştie cine sunt eu. Rezultatul final e un omagiu indirect şi poate iluzoriu adus mie. Pe cât de mică e distanţa fizică dintre ei şi corpul meu complet gol, pe atât de mare e distanţa îmbrăcată de politeţe şi respect. Stau dezbrăcată în faţa lor fără să devin un obiect, dimpotrivă devin subiectul pe care îl tratează cu seriozitate şi încruntare. Complimentele la adresa mea se rezumă la modul în care pozez şi atunci ştiu că mi-am făcut treaba. Nu e loc de complimente la adresa corpului meu, pentru că ăsta e un spaţiu unde fiecare cută, adâncitură şi mişcare e tradusă în alb-negru, cerneală colorată, carioci, creioane sau cărbune.

Locuiesc într-un apartament de două camere şi am început şcoala din nou. Am intrat în sfârşit la doctorat şi pentru măcar încă trei ani nu o să mai sufăr de fiecare dată când vine toamna cu gălăgia şi rucsacii adolescenţilor din RATB. Am maşină de spălat, cumpăr detergent de la Mega Image, îndes ruferle murdare în cuva argintie, sunetul maşinii mă linişteşte, le scot, sunt umede şi proaspete, le întind cu voluptate pe balcon, nu înainte să le miros şi să le privesc satisfăcută; când s-au uscat, le adun şi le împăturesc cu grijă, le aşez în cele două dulapuri aproape încăpătoare sau le agăţ pe umeraşe, după culoare şi stare de spirit. Ieri am spălat două ture: alb şi negru. Încerc să păstrez anumite reguli, dar printre rufele albe se strecoară fără greş tricouri blue ciel sau maieuri de mătăse roz pal. Printre cele negre mereu apar şosete verzi în dungi, prosoape roşii sau bluze turcoaz din mohair pe care mă rog să nu le stric. Până acum totul a mers bine.

Gătesc mese improvizate şi simple, niciodată ciorbe şi frigiderul conţine câteva alimente. Mă joc de-a casa, îl trimit pe V. la cumpărături, spăl ciuperci champignon, le mărunţesc şi le arunc în tigaie şi tresar de bucurie când le aud sfârâind în uleiul încins. Nu îmi asum riscuri, mesele sunt gustoase şi scurte. Nu mă întreţin singură şi nici nu mint în legătură cu asta. Tu când o să te faci mare? Scriu poezii despre mine şi prietenii mei, mă fotografiez pe stradă şi îmi cumpăr haine second-hand. Ultima mare schimbare am trăit-o când m-am mutat în Bucureşti acum 7 ani. De atunci, deşi am trecut de la viaţa în cămin la viaţa în chirie şi înapoi de câteva ori, numai cele zece luni în New York-ul lui 2013 m-au lovit mai tare decât orice aniversare.

Când am făcut 25 eram înapoi în Bucureşti şi m-am speriat puţin: viaţa mea nu era nici cum mi-o imaginasem la 13 ani când încă mă jucam cu păpuşile Barbie, nici cum mi-o imaginam la 16 după primul iubit şi nici măcar cum o visam la 23 când am plecat în America. Cele mai crude replici mi le-am dat mereu singură şi existenţa mea este încă în provizorat, aşa cum o scriam acum cinci ani pe blog-uri cu fotografii furate de pe deviantart. Sunt oameni care au 26 şi au trecut deja prin câteva slujbe de la 9 la 5, sunt oameni care au 26 şi doi copii de crescut, sunt oameni care au 35 şi încă nu ştiu dacă sunt acasă sau nu. Nu mi-e frică de niciunul dintre ei, nu fac sport şi lucrez la partea cu autoironia. Peste două luni o să am peste 25 şi nu mă mai întreb nici când o să mă fac bine şi nici nu mai bat nerebdătoare din picior. Are we there yet? Nu sunt nici bolnavă şi nici nu am de ajuns undeva, din câte ştiu. Am doar 26 de ani fără două luni.

***
The Daily Tutli-Putli
Raluca pe SUB25