Waha, pentru că

Ca un copil într-o cofetărie

Vara trecută am fost prima oară la Waha. Nu-mi amintesc mare lucru – au avut grijă de asta adorabilii delincvenți de la Poetrip, cu care am avut concert acolo (nu că eu aș fi opus o rezistență turbată), așa că unreliable narrator alert! Știu că în prima seară am orbecăit cu telefonul prin pădure, căutând semnal și pierzând o jumătate de oră de concert Karpov not Kasparov la scena Live, dar câștigând o jumătate de oră de concert Karpov not Kasparov reprodus doar pentru mine de ecoul natural al văii și cel artificial din capul meu (<3 forever, Valeriu & Edi!). Apoi am orbecăit beatific prin semiîntunericul dintre scenele Live, Deep și Psy, ca un copil într-o cofetărie (asta dacă o cofetărie ar avea 20 de hectare, ar bubui pe mai multe voci și ar fi traversată de cârduri de petrecăreți cu gura până la urechi). M-am hotărât destul de repede că muzica de la Deep se sincronizează cu bioritmul meu de festival (o toropeală plăcută, întreruptă de scurte accese de chef de dans și amenințată de obișnuitele tentații alcoolic-narcotice), așa că acolo mi-am făcut veacul în următoarele trei zile, cu ocazionalele escale la proba de sunet, concert și cort. Tot cei de la Poetrip m-au smuls din reveria deja îngrijorător de lungă, cu anunțul că e cazul să plecăm, ceea ce am făcut cu inima îndoită, dar cam cât un pepene (efect tipic pentru Waha, din câte fusesem avertizat). Să zicem mersi, deci, că în 2016 durează tot cam patru zile, pentru că mai mult de atât ar fi iresponsabilitate crasă! Alex Bălă - Poetrip, Plurabelle, Fluid

Fără oprire

Îmi place să observ oamenii interacţionând. Să-i văd cum râd, cum se agită, cum se aseamană unor păsări guralive sau unor feline leneşe care se enervează din când in când. Din turnul meu de fildeş e safe să mă ţin la distanţă de toate astea dar să le numesc totodată „umanitate”. Mă resemnasem să fiu spectator şi nu protagonist până când m-am trezit acum trei ani intr-o poiană, dansând şi bucurându-mă până în zori, iubind tot ceea ce mă înconjura – oameni, stele, pădure, libertate şi muzică, fără oprire. Nimic nu egalează pentru mine senzaţia asta şi de atunci aştept cu ardoare eliberarea din miez de vară. Nectar şi ambrozie pentru spiritul meu : dansul şi sentimentul de libertate pură. Bonus: nimeni nu stă cu ochii in telefon. - Amalia Dulhan, pictoriță 

Triburi nomade

Waha e excepția care confirmă rostul festivalurilor, singura adunare de triburi urbane sau nomade în care toată lumea are loc. Și fizic, pentru că nu te-împiedici nici de oameni, nici de corturi. Și psihic, pentru că respiri libertate mai curată ca în altă parte. Și spiritual, dacă vrei și poți. La Waha toată lumea primește ce are nevoie și dă cât poate. O dată pe an, se poate. - Vlad Tăușance, freelancer, Director Artistic Fundația Baia Mare 2021 

Timpul fără ceas

Deși nu am fost niciodată o amatoare a festivalurilor de muzică, anul trecut am decis să merg la Waha ca să scap de cimentul bucureștean. Mă așteptam să găsesc din nou un loc în care oamenii se distrează și cam atât; eu una mergeam pentru natură. De fapt, acolo am descoperit o bulă magică formată din stare de bine și frumos în care tot vrei să evadezi după ce pleci. Acea bulă în care te hrănești numai cu soare și cu muzică.
După prima seară petrecută în plimbări prin iarbă de la o scenă la alta, am aflat că nu ajunsesem la un festival de muzică. Eram la un festival al fantasticului unde puteam să fiu singură fără să mă simt singură. Fiecare se distra pe cont propriu, independent de prieteni. În același timp toată lumea mea era prietenă cu toată lumea, nimeni nu se supăra pe nimeni. Noaptea, în mijlocul pădurilor, mă simțeam mai în siguranță decât în orice alt loc pe care îl mai vizitasem vreodată pe timp de zi.

La Waha am avut timp să văd realitatea cu ochii unui copil. Acolo timpul nu avea ceas, alarma de dimineață nu avea telefon. Timpul îl măsuram în răsărituri de soare care mă prindeau exorcizându-mă în dans în dreptul vreunei boxe. Alarma era dorința de a mă reapuca de dansat sau plimbat prin iarbă când auzeam din cort taca-tac-urile venite de la scena de Goa care ajungeau până în pădure.

Dacă acest festival ar fi un spectacol de teatru și aș face un decor pentru el, l-aș plasa într-un Purgatoriu. Dar un Purgatoriu addictive în care te reîntorci mânat de o plăcere vinovată. Acea plăcere pentru care timp de câteva zile vrei să te cureți de facebook și instagram, de make-up și haine must have ale anului, de autobuzul 104 sau tramvaiul 41, de flirtat în Mega Image, de berea din Ctrl unde te simți prost că ai uitat să îți lustruiești pantofii înainte să ieși pe ușă. Un loc de care te desparți cu greu dar ieși curățat de toate gândurile negative care îți împânzesc viața cotidiană. - Alexandra Panaite, scenografă
 
Unii cu daci, alții cu orci

Făcusem și poze, scrisesem și notițe, așa era locul, cerea jurnal and such. Le-am căutat zilele trecute când m-a invitat SUB25 să zic ce-i mai frumos și mai ales la Waha dar sunt de negăsit. Bănuiesc câteva locuri în care le-aș fi putut pierde. Am să le scriu aici, poate le găsește cineva anul ăsta în iulie la festival.

În spatele scenei de minimale, sau mă rog, deep așa cum se cheamă ea oficial, unde am stat câteva zeci de ore, cu ochii închiși, mi-amintesc de Marlene Magnoli care mi-a făcut pielea măciucă într-o dimineață pe la 5.

La focul de tabără care a ars în toate nopțile pe de dealul din pădurea din dreapta, era și un hamac, dacă treceai de linia luminișului ajungeai în altă dimensiune, mi-au spus mai mulți oameni asta, unii s-au întâlnit cu daci, alții cu orci.

În parcarea aia prăfuită dar atât de liniștită.

La cireada de vite, lângă râul din vale, am făcut multe poze acolo.

La scena de psy sub rafalele alea de mitraliere pe gloanțe oarbe, am sărit mult acolo.

La cuptoarele de lut unde găteau niște vikingi sau poate la scena de chill unde se făceau masaje pe beaturi sparte și baloane de săpun + cel mai liber bar din găleata aia imensă dintre munți. - Dan Stănescu, copywriter 

Waha m-a crescut

Waha a crescut şi m-a crescut, de când s-a petrecut pentru prima dată - în 2012 parcă? nici nu mai ştiu şi cumva nici nu mai număr, cum nici anii după un timp nu ţi-i mai numeri ţie însuţi. Pentru mine, a devenit de la o simplă invitaţie de a petrece un weekend în natură, aproape un reflex - un moment din an pentru care îmi aloc o săptămână şi o intenţie: să las alte planuri pentru câteva zile şi să-mi deschid inima, pentru că ştiu că dacă o voi purta aşa acolo, aşa mă voi purta şi eu multă vreme mai apoi. De atunci, în fiecare vara ne reîntâlnim, ne privim şi ne spunem: oh, dar cât ai crescut, câte ai învăţat, ce frumos ai înflorit, ce adânc te-ai conectat, pe câţi alţii i-ai ajutat! Şi în fiecare an în care ne reîntâlnim simt nevoia să mă înclin în faţă naturii, a celorlalţi oameni din jur alături de care construiesc realitatea, şi îmi aduc aminte să o fac şi în faţă mea însămi, un gest preţios pe care prea des îl uit. Pădurea mi-l readuce aminte, în fiecare an. - Alina Anca, Aural Eye  

La răsărit se produce minunea

Prima oară am aflat de Waha de la un băiat de care eram îndrăgostită, m-am prefăcut că ştiu de festival şi m-am băgat în grupul lor de facebook că să aflu cât mai multe insideuri. Asta se întâmplă acum vreo 3 ani. De atunci până anul trecut am avut o preconcepție greşită cum că e un festival unde se duc numai dubioşi şi la care nu m-aş simţi bine.

Vara trecută m-am certat cu toată lumea, am rămas fără aproape niciun prieten şi am hotărât că trebuie să merg la Waha. Am plecat acolo cu o tipă pe care de abia o cunoşteam, care s-a supărat pe mine în timpul festivalului de zici că eram prietene de 12 ani şi s-a cărat furtunos după ce m-a dat afară (în timp ce eram doar în chiloţi) din propriul cort pentru că văzuse un gândac.

Am ajuns la 1 noaptea acolo, am pus cortul pe întuneric lângă cel mai luminat cort din camping că să ştim sigur că îl găsim, fie zi sau noapte, şi după am plecat spre scena de Deep. Pe lângă faptul că m-am dus acolo fără prieteni, era primul meu party de muzică din asta: Deep, Psy eu nu mai ascultasem. Nu ştiam niciun dj şi habar n-aveam dacă muzica e bună sau nu. Mă plictiseam ca dracu şi am hotărât că dacă nu mă anturez cu cineva până a două zi la prânz mă duc până în cel mai apropiat oraş şi îmi dau toţi banii pe care îi aveam pe taxi până acasă.

La răsărit s-a produs minunea, am dat de doi fraţi pe care îi ştiam de mai de mult din vedere, am început să vorbesc cu ei şi până la sfârşitul festivalului ne super împrietenisem.

Pentru mine Waha a fost mai mult decât un party. Are o super încărcătură emoţională pentru că am cunoscut 2 oameni cu care am stat aprope non stop de atunci. Şi cred că asta e cel mai important la festivalul asta, pe lângă muzică şi prăjeală, cunoşti oameni frumoşi. Avantajul la Waha e că nu ai semnal la telefon şi că poţi oricând să te duci să te pierzi prin pădure.

Momentul meu preferat de acolo a fost a ultimul răsărit de acolo, a două zi după ce plecase toată lumea şi mai eram cam 30 de oameni pe tot teritoriul, toţi dormeau şi numai eu şi cei 3 crai ai mei ne plimbam nestingheriţi pe tot teritoriul găsind lucruri uitate, urcându-ne pe scene, urlând şi chiuind, eram fericiţi. - Oana Rusu, actriță  

***
Prima oară la Waha 
A cincea ediție a Waha Festival are loc între 21 și 25 iulie, într-o pădure de lângă Micfalău, în Covasna. Până pe 7 iulie, abonamentele pentru toată perioada festivalului sunt 250 lei, și le poți cumpăra de la un ambasador din orașul tău sau de pe bilete.ro. ‪#‎wahafestival‬ ‪#‎wahamagic‬ ‪#‎waha2016‬