Wishlist de normalitate (1)

Luna trecută, Harper's Bazaar US a publicat un articol despre o mamă a patru copii, dintre care o fetiță trans de 4 ani, pe care a lăsat-o să-și facă tranziția, adică să poată să devină o fată și în ochii celorlalți. Deși o decizie foarte dificilă pentru o mamă, mai ales pentru una cu convigeri religioase, femeia a înțeles că asta trebuie să facă după ce un psiholog a întrebat-o: „Dacă tu și Kai ați fi pe o insulă pustie, ai lăsa-o să poarte haine de fată?” Problema ei nu era că Dumnezeu nu va fi de acord cu asta ci că cei din jur nu o vor privi cu ochi buni, de la oamenii din comunitatea ei creștină la prieteni și rude. Dar a decis să facă ce-i mai bine pentru copilul ei. I-am trimis articolul unui prieten, activist pentru drepturile persoanelor transgender, care mi-a răspuns It's all about social pressure. If not all, 90% cu siguranță.

Despre asta e și articolul de față, despre presiunea socială și despre incapacitatea statului de a-și proteja cetățenii. Am rugat persoane din comunitatea LGBT să ne spună măcar un lucru pe care simt/știu că nu-l pot face în viața de zi cu zi în România din cauza identității lor de gen sau a orientării lor sexuale. Să ne povestească despre un drept care le este încălcat în țara care este și a lor, deși nu se comportă ca atare. I-am zis Wishlist de normalitate, unde normalitate nu înseamnă egalizarea diferențelor dintre noi, ci egalitatea tuturor oamenilor în drepturi. (Karin) 

Protecție 

Protecția. Asta îmi lipsește. Protecția din partea statului român. Grija. Apartenența. Discutam în urmă cu ceva vreme cu un psiholog de ce în rândul homosexualilor relațiile sunt atât de subite, iar ambii parteneri au această nevoie extrem de prezentă de a face parte dintr-un cuplu și sunt foarte rare cazurile în care cei doi așteaptă să se cunoască și să se descopere. Răspunsul, atât al meu, cât și al lui, a fost protecția. Într-o societate care, în mare parte, te respinge și într-o țară care nu îți oferă drepturi, ajungi să cauți și să îți dorești protecție acasă, poate mai mult decât iubire. Într-un context în care iubirea e cea mai importantă. Nu îmi doresc neapărat să mă sărut pe stradă cu partenerul, mi se pare un gest care ar trebui atribuit intimității chiar și de către cuplurile straight. Nu îmi doresc neapărat nici să mă țin de mână cu partenerul, deși atingerea e unul dintre cele mai frumoase și pline de comunicare simțuri. Dar îmi doresc ca, atunci când îmi țin partenerul de mână în casă, să știu că statul român m-ar proteja, dacă aș simți nevoia de a face gestul acesta pe Strada Libertății, de exemplu. - Teleșpan, 38, scriitor 

Reprezentare în media

Sunt multe lucruri pe care eu, ca persoană gay în România anului 2017, nu le pot face tocmai pentru că am o altă majoritate sexuală. De mic dezvolți un anumit mecanism de apărare, îți controlezi gesturile, te ascunzi, te cenzurezi, inventezi povești. Mi-am zis să mă opresc totuși la un aspect care mă zgârie de fiecare dată când îl văd.

Am renunțat de ceva vreme să mă uit la marile show-uri de dans și de voce din prime time de la TV. Acolo cred că heteronormativitatea atinge cotele ei cele mai mari. Heterosexualitatea concurenților este presupusă fără niciun fel de element critic. Cum vede Mihaela Rădulescu un băiat mai tinerel și mai efeminat, cum începe să-l întrebe de iubită. Doamne ferește să facă cineva un semn ușor homo către Mihai Petre, că imediat sare de pe scaun să-și reafirme „bărbăția”. Heterosexualitatea ne este băgată pe gât ca și cum ar fi unica opțiune. Lucrurile astea se văd de la o poștă, glumițele privind gay-ii sunt și ele la ordinea zilei, iar ieșirile agresiv-homofobe ale unor oameni ca Cheloo sunt prezentate ca o mare producție de televiziune. Lucrurile acestea mă deranjează, mă fac să mă simt inadecvat și, recunosc, adeseori mă înfurie. - Viski, 28, activist (MozaiQ) 

O identitate proprie 

Bună. Sunt o femeie albă, din clasa creativă/de mijloc, queer sau, mai pretențios spus, pansexuală (termenul de „bisexual” e transfob). Dincolo de privilegiile de rasă și clasă, identitatea mea sexuală și de gen îmi mai conferă câteva: sunt cisgen și am straight passing privilege. Pe românește, par straight pentru că mă prezint drept femme și sunt într-o relație hetero, monogamă, de lungă durată.

N-a fost întotdeauna cazul – nici să mă aflu într-o relație hetero, nici să trec drept straight; nici să vorbesc despre lucrurile astea, nici să-mi fac un coming out față de familie; nici să fiu acceptată ca non-hetero de comunitate; nici să am drepturi depline de aparținător, atunci când viața a făcut să fie cazul; nici să evit hărțuirea stradală din partea bărbaților care iau personal rochiile, bluzele transparente, tocurile etc.

Când trag linie și adun toate astea, nu-mi dă nimic. Nici cu virgulă, nici pe zero, nici pe plus sau minus. Aș vorbi despre invizibilitatea persoanelor care pică undeva la mijloc pe scara Kinsey, dar îmi stă în gât. Aș vorbi despre toate clișeele care vin la pachet cu invizibilitatea aia: promiscuitate, indecizie, lipsă de asumare „pe bune”, „e doar o etapă”. (Am 32 de ani, te rog să-mi explici cam cât crezi c-o să mă țină etapa asta.) Dar nu vorbesc. Nu e nici locul, nici momentul, iar eu am suficiente privilegii încât să-mi țin gura. Să rămân într-un spațiu liminal în care par ceea ce știu că nu sunt, de teamă că ceea ce sunt nu e suficient, nu e valid și nu e „stabil”.

Dar e ok. Când ceea ce simți că-ți lipsește e o identitate „solidă”, ajungi să înveți să practici fluiditatea. Și e și ăsta un privilegiu. - Ioana, 31, jurnalistă (Scena9) 

Confort

Binder, care strânge tare peste piept şi abdomen. Deasupra un tricou din material sintetic, că se usucă repede, eventual de biciclişti, pentru că are fermoar şi, fiind destul de mulat, ajută la camuflarea pieptului. Binder – 30 de dolari + 50 de dolari shippingul din State. Tricou – 30 de lei la promoţie de la Lidl.

Slip, din Carrefour. În el, un packer de 70 de lei de pe sexshop.ro. 100, cu tot cu taxa de curier, că doar nu rişti să te duci la tănticile de la poştă cu barbă şi buletin de fată. Adică poţi să rişti, dar preferi să nu le faci nesimţite când se uită că matracucile şi zic că nu eşti tu. Packer, adică o pulă de silicon de purtat. A trecut testul atunci când, într-o noapte, am stat cu 2 fete trans care fac sex work şi, mâncând pizza, m-au apucat de pulă întrebându-mă dacă am iubită.

Peste slip, pantaloni scurţi, făcătură Nike vintage, 5 lei din sh; să nu riscăm să se ude slipul şi să stea pula aiurea. Tot din material sintetic. Frumos la plajă, te bronzezi că tractoriştii, resimţi altfel căldura verii prin 2 straturi de sintetice strânse pe tine. Dacă mai şi mănânci aiureli, rişti şi o durere de stomac, halal binder. Plus că oricum se uită lumea la tine când ieşi din mare îmbrăcat. Combinaţie.

La piscină nu prea ai cum, că doar eşti îmbrăcat şi îmbrăcat n-ai voie în piscină.

Confort. - Patrick, 31, activist (TRANSform) 

Mediere

Am tot încercat să-mi zic de când mă ştiu şi de când ştiu despre mine că sunt gay că n-o să mă afecteze prea tare, că n-o să las să fiu discriminat pentru asta. Şi mult timp mi s a părut că nici nu mi s-a întâmplat. Până la un moment când, după o despărţire, aveam de împărţit cu fostul mai multe bunuri luate în comun. Fusese o relaţie serioasă şi dacă am fi fost un cuplu hetero eram căsătoriţi. Doar că nu reuşeam deloc să ne înţelegem în privinţa „partajului” şi simţeam nevoia unei instanţe care să medieze lucrurile dintre noi. Dar nu există şi a fost primul moment în care am simţit că mi se face o nedreptate, că statul mă discriminează, deşi îi plătesc o cârcă de bani. - Dinu, 29 

Să îmi pot lua iubita în braţe în public

Îmi doresc să îmi pot lua iubita în braţe în public, îmi doresc să o iau de mână şi să o sărut pe frunte şi să o strâng la piept fără ca femeile în vârstă să îşi schimonosească privirea în dezgust sau ca bărbaţii să fluiere cu entuziasm. Îmi doresc să nu trebuiască să ne ascundem la umbra unui copac sau în scara unui bloc să ne putem exprima afecţiunea una faţă de cealaltă. Vreau să primesc aceleaşi priviri duioase pe care le primeşte orice cuplu îndrăgostit.

Asta e mentalitatea din România şi din ţările care nu au fost expuse la adevărul existenţei comunităţii LGBTQIA. Desigur că afecţiunea în public, heterosexuală sau homosexuală, nu poate fi pe placul tuturor, dar în cazul meu ar fi ceva de huiduit şi de categorizat ca anormal. Am cel mai mare respect pentru cei din jur, până şi pe tatăl meu îl menajez şi nu îl expun la afecţiunea în public faţă de iubita, ştiu că îl deranjează, dar el are o problemă şi cu heterosexualii făcând acelaşi lucru. Dragostea este probabil cel mai pur sentiment ce poate fi trăit de o fiinţă umană, şi, ca să o luăm şi psihanalitic, cei deprivati de dragoste se vor codi la a privi un act pe care nu îl înţeleg sau pe care îl blochează – sunt foarte conştientă de asta, şi cred că izvorul urii faţă de homosexuali îşi are sursă în acelaşi punct: lipsa de afecţiune. În Bucureşti trebuie să admit că m-am simţit destul de în siguranţă cu iubita, nu pe stradă pentru că nu am îndrăznit, dar în cafenelele tinereşti şi cool nimeni nu ne-a deranjat, sau cel puţin nu pe faţă. Asta m-a bucurat şi m-a îndemnat să încerc să mă relaxez şi să deschid subiectul despre orientarea sexuală cu mult mai multă jovialitate decât aş fi făcut-o acum câţiva ani.

Un alt aspect care nu cred că se discută des este şi atitudinea noastră, a celor din comunitate, faţă de cei care nu ne înţeleg – cred că este de maximă importanță felul în care ne comunicăm dorinţele şi nevoia de a fi acceptaţi ca oameni normali în societate. Genul de dialog grijuliu şi deschis, al cărui scop nu este implicit de a convinge, este dialogul care va deschide multe uşi. Am întâlnit de câteva ori activişti al căror mod de abordare trecea pragul decenţei şi inspira la ură şi neînţelegere în loc să înlesnească schimbul de idei, chiar şi contradictorii. Exerciţiul dialogului blajin şi onest reprezintă, din punctul meu de vedere, primul pas către stabilirea unei relaţii de respect între comunitate şi cei ce i se opun. Am observat în România, de exemplu, că oamenii care de obicei au idei homofobe, în momentul când poartă un dialog direct cu o persoană gay îşi pot schimba părerea instantaneu dacă persoana gay este un om decent, cu capul pe umeri. Aici vreau să ajung de fapt – în România am adoptat multe atitudini din ţările alăturate fără să chestionăm veriditatea lor, ceea ce este problematic, dar şi liniştitor în acelaşi timp. Nu avem o istorie LGBTQIA bine determinată în ţară, ceea ce înseamnă că nici homofobia nu are baze puternice: iată deci moneda cu două aspecte diferite care, dacă este bine mânuită, poate aduce rezultate pozitive mult mai rapid decât în ţările vestice de exemplu, unde homofobia are rădăcini mult mai dezvoltate şi adânci.

În ultimii ani observat o schimbare destul de puternică în România în rândurile tinerilor - a fi gay, sau fluid în orientarea sexuală - este ceva cool, a fi homofob şi tânăr la oraş este total uncool, aşa că şansele comunităţii de a fi absorbită în peisajul amoros monden sunt exponenţial fericite. Iată, pentru prima oară, acest cuvânt trendy (de care fug de obicei), îndulceşte experienţa gay într-un oraş cosmopolit. Tranziţia acestei mentalităţi de la oraş la sat se va întâmpla, dar insist că planul de bătaie lungă va fi cel care va da roadele cele mai sigure. Până atunci, fur săruturi în poieniţe, la apus de soare sau pe la Apollo şi asta e. - Daniela, 34, artistă (bekindforreal) 

Intimitate

Nu m-am gândit niciodată că e ceva în neregulă cu mine. Faza asta cu îndoiala de sine am sărit-o, ceea ce, probabil, a ajutat întrucâtva. Sau aşa a părut un timp, că mă ajută să navighez mai usor insinuările, privirile libidinos-agresive, hărţuirile, interpelările şi întrebările diverse. Doar că nu a durat mult până a devenit obositor şi violent. Până mi-am dat seama că, dacă nu sunt hărţuită pe stradă pentru că îndrăznesc să ocup o bucată de spaţiu public cu corpul meu în relaţie cu un altul, de acelaşi sex, există alte nenumărate moduri în care pot resimţi violenţa. De exemplu, când cineva devine obiectul violenţei fizice doar pentru că te-a atins. Pe tine. Nu e tocmai uşor de dus.

Nici micro-agresiunile nu sunt tocmai uşor de suportat. Acea toleranţă deşănţată, open-mindedness-ul, acel anything goes care, de fapt, înseamnă că ţi se poate pune orice întrebare despre practicile tale sexuale, despre partenerele tale, despre intimitatea voastră, de ca şi cum ar fi un bun public, de ca si cum ai fi google sau pornhub. Dar voi ce faceţi, de fapt, ştii tu...în pat? Auzi, dar e adevărat că toate lesbienele folosesc dildouri? Trebuie să fie foarte frumos, doua femei împreună e ceva, aşa, estetic.

Între violenţa fătişă, cu înjurături, atingeri, catcalling şi alte asemenea (cu care, ca femeie, eşti deja obişnuită) şi bunăvoinţa insidioasă, mai există şi spaţii în care poţi respira. Nu multe şi nu pentru toţi. Între a face loc sexualităţii tale în spaţiul public, acolo unde îţi negociezi drepturile şi libertăţile, şi a-ţi proteja intimitatea de intruziunile hard şi soft se consumă destul de multă energie. Desigur, se poate şi mai rău. Asta e, totuşi, o poziţie privilegiată. Dar e un tip de muncă emoţională, pe care, ca femeie gay in Romania, trebuie s-o fac destul de des. Şi adevărul e că am cam obosit. - Codruța, 32

***
A doua parte va fi publicată, sâmbătă, 20 mai, înainte de Bucharest Pride. 

Ilustrații de Alex Nimurad.