Wishlist de normalitate (2)

Luna trecută, Harper's Bazaar US a publicat un articol despre o mamă a patru copii, dintre care o fetiță trans de 4 ani, pe care a lăsat-o să-și facă tranziția, adică să poată să devină o fată și în ochii celorlalți. Deși o decizie foarte dificilă pentru o mamă, mai ales pentru una cu convigeri religioase, femeia a înțeles că asta trebuie să facă după ce un psiholog a întrebat-o: „Dacă tu și Kai ați fi pe o insulă pustie, ai lăsa-o să poarte haine de fată?” Problema ei nu era că Dumnezeu nu va fi de acord cu asta ci că cei din jur nu o vor privi cu ochi buni, de la oamenii din comunitatea ei creștină la prieteni și rude. Dar a decis să facă ce-i mai bine pentru copilul ei. I-am trimis articolul unui prieten, activist pentru drepturile persoanelor transgender, care mi-a răspuns It's all about social pressure. If not all, 90% cu siguranță.

Despre asta e și articolul de față, despre presiunea socială și despre incapacitatea statului de a-și proteja cetățenii. Am rugat persoane din comunitatea LGBT să ne spună măcar un lucru pe care simt/știu că nu-l pot face în viața de zi cu zi în România din cauza identității lor de gen sau a orientării lor sexuale. Să ne povestească despre un drept care le este încălcat în țara care este și a lor, deși nu se comportă ca atare. I-am zis Wishlist de normalitate, unde normalitate nu înseamnă egalizarea diferențelor dintre noi, ci egalitatea tuturor oamenilor în drepturi. (Karin)

Să fiu diferită, dar ca ceilalți

Uitându-mă înapoi, mi-e greu să aleg vreo întâmplare care să exprime cel mai bine acea stare de permanentă teamă, frică de deconspirare, de respingere, care m-a însoţit, aproape în permanență, în toţi anii adolescenţei, în studenţie şi chiar şi mai târziu. Chiar şi acum, chiar dacă mult mai puţin. Am copilărit într-o perioadă în care să fii diferit nu era privit cu ochi buni, însă, dacă am reuşit să învăţ să scriu cu mâna dreaptă, nu pot spune acelaşi lucru şi despre orientarea mea sexuală. Să fiu diferită în felul asta, a însemnat ani la rând să mint, să mă ascund, să mă prefac. A sort of master in disguise, doar că nu chiar master, şi nu până la capăt.

„În 1993, filmează un clip controversat la piesa Uitare în regia lui Cătălin Căţoiu” asta este singură menţiune pe Wikipedia despre primul videoclip (are 1.989 de vizionări) cu imagini homoerotice românesc, făcut după ’89. Loredana Groza, Uitare. Aveam 15 ani când l-am văzut prima dată, pe postul Tele7abc, împreună cu nişte prieteni. Nu cred că a avut mai mult de câteva difuzări, a fost scos imediat din grilă. Îmi amintesc şi acum senzaţia de nod în gât, trăită în sufrageria părinţilor mei, teama legată de faptul că, oricând, oricine îşi va da seama că mie îmi plac fetele, şi nu băieţii. Era ca şi cum mă uitam într-o oglindă în care eram şi nu eram eu, în acelaşi timp; realizarea conştientă a celui mai important lucru de ascuns. Pare un amănunt lipsit de importanță, însă la vremea respectivă, a marcat, într-un fel încă neînţeles pe deplin de mintea mea de atunci, momentul în care am păşit conştient pe un drum cu două cărări paralele.

Mi-a luat vreo zece ani de atunci, să ajung în punctul în care, în toiul unei veri toride şi a unei poveşti de amor întortocheate, în mijlocul unei crize de gelozie, scandal clasic, pe calea Victoriei, lângă Green Hours, să pot să trăiesc momentul la fel ca ceilalţi, la scenă deschisă, cu tot pachetul; să fiu ca ei, diferită fiind. - Dana, 38, graphic designer 


Gestul de afecțiune public

Mereu mi-am zis că sunt un privilegiat în ceea ce privește orientarea mea sexuală și posibilitățile mele de expresie, jobul creativ, mediul artistic, felul în care toate astea s-au potrivit în așa fel încât am reușit să trăiesc deschis și asumat fără prea mare efort. Mereu m-am mândrit cu asta și m-am purtat cu lejeritatea unei persoane care nu are de ce să se scuze sau pentru ce să ceară voie. Am avut nevoie de o relație cu cineva mult mai tânăr ca să îmi dau seama că toată încrederea pe care credeam că o am în mine dispare când e vorba de gesturi publice de afecțiune. Asta este momentul meu de blocaj. Am crescut fără să văd asta și am exclus inconștient orice gest de afecțiune public din relațiile mele, ca și când nu aș fi avut nevoie de el. Mulți dintre noi ne mințim că o relație poate fi sănătoasă fără mici gesturi de afecțiune spontană. Mi-a luat mult să înțeleg cât de adânci sunt lucrurile astea și cât de temeinic le-am incorporat în viața mea, lucruri pe care mi le neg în virtutea unui „așa sunt eu”. E ca o nostalgie după posibilitatea unui tu mai bun, mai împăcat, mai puternic și poate chiar mai asumat. - Robert, 36, creative leader 2activePR

Oameni cu mintea deschisă

Mai am 9 lei în viaţă şi la ce planuri am pentru când o să ajung acasă ar fi bine să-i cheltuiesc pe mâncare... presimt munchies.

Vin de la o tipă pe care am cunoscut-o la un workshop într-un weekend în care s-a vorbit mult despre discriminare, sexism, rasism, homofobie şi transfobie. Atunci am povestit şi eu câteva chestii despre mine şi despre experienţa realizării şi asumării identităţii trans. Pe tipa asta am făcut-o curioasă şi pentru că e om mişto nici nu ne-a trebuit mult să ne dăm seama c-o să fie super fain să stăm la poveşti cu ierburi aromate, biscuiţi, seminţe şi muzică electronică. Demult n-am mai stat de vorbă cu un om care să aibă atâta dorinţă de cunoaştere şi bun simț şi empatie şi...a fost fain de tot, ce mai.

Dar în 40 de minute vine N-ul iar eu sunt undeva pe la Unirii aşa că cea mai bună opţiune de a cheltui chibzuit ochiu' dracului e la Carrefour. Opt lei şi 73 de bani am dat pe două banane, un iaurt de băut care mai are 3 zile şi expiră, o pungă de pufuleţi, un pate şi-o pâine. La ieşire, pe bulevard, pe scările unui magazin cu iz capitalist, 4 tipi plimbă o ditai sticlă de vin. Mă salută cu sticla ridicată şi cu - deja clasicul - „ai un leu?”. De obicei le dau cât pot, când am, ce am, rulez şi ţigări, stau şi la poveşti... Lei nu mai am nici eu, tocmai i-am cheltuit, dar îmi amintesc că am mâncare în ghiozdan aşa că mă aşez pe scări lângă ei şi încep să scot laptele, pâinea şi pateul. Le-am zis cum mă cheamă, mi-au zis cum îi cheamă şi m-au servit cu vin alb. Eu cu merinde.

Mezinul grupului s-a aşezat lângă mine şi-mi povesteşte diverse chestii din viaţa lui aşa că m-am pus şi eu pe ascultat şi mâncat pate cu pâine. Stau cu ei deja de vreo jumătate de oră şi am uitat complet de N. Sticla se plimbă, mâncare e, băieţii sunt haioşi... dar şi cam gălăgioşi.

Cel mai tare m-apucă oftatul în sinea mea atunci când mă gândesc la poliţia care ştiu că patrulează prin zonă. Şi mai ştiu că e o chestiune de timp până când o să vină să ne ceară buletinele ca să ne amendeze. Şi-o să-l vrea şi pe-al meu şi-apoi o să dea prin staţie şi-o să strige în gura mare datele de pe bucata asta infectă de plastic. Şi ce-o să zică băieţii după ce pleacă ăştia? Şi de unde m-apuc să le povestesc? M-apucă paranoia şi cum nu vreau să-mi stric noaptea decid să mă car. N-ul l-am pierdut, băieţii insistă să stau, eu sunt dezamăgit că plec, mai iau o gură de vin ca să nu-mi vină să rup coşul ăla de gunoi de nervi şi mă duc să stau 40 de minute pe bancă, singur, aşa pot să mă legitimeze şi-o sută de mii de roboţei ai sistemului de oprimare, sărăcire şi îndobitocire a maselor...

Din rant-ul din capul meu mă întrerupe tizul meu de 17 ani. S-a făcut sâmbătă, e trecut de miezul nopţii iar puştiul asta are nevoie de o ţigară aşa că mă pun pe rulat... tipu e down, I know the feeling and I know it sucks.

Tizu' e un puşti înalt, subţire, blond, trist, îngreunat de-o viaţă de căcat pentru care n-a greşit cu absolut nimic. Vine de la fotbal, a fost de-a condus o gagică acasă şi îmi vorbeşte cu „dumneavoastră”. Îi dau ţigară şi-l rog să-mi spună pe nume apoi îl invit să aştepte pe bancă. Nu-mi place să-l văd stând în picioare. De-aici până să se pună pe povestit nu mai e mult aşa că ne-apucăm să vorbim iar eu ajung să mă simt confortabil cu gândul că ar putea veni gaborii să ne legitimeze. Tizu' e un puşti înţelept şi sunt convins c-ar pricepe situaţia mea mult mai repede decât poliţiştii comunitari.

Nu ştiu când a trecut timpul dar ştiu c-am plecat amândoi alergând să nu ratăm şi cursa de la ora 1. Pe peron îmi amintesc că bananele au rămas în ghiozdan aşa că i le dau lui. S-a luminat la faţă, m-a strâns în braţe şi-a sărit în autobuz. Cu capul scos pe geam îmi strigă că sunt om mişto. Eu îi strig la rândul meu „ba tu eşti om mişto!”. N-ul lui pleacă iar eu rămân să-l caut pe-al meu.

Nu e prima dată când lipsa de informaţii şi cunoaştere a subiectului trans îmi provoacă atacuri de panică, frustrări şi tristeţe, şi presimt că întâmplări de genul ăsta or să tot fie mult timp de acum în colo. Dar nu e nici prima dată când găsesc oameni cu mintea deschisă, conectaţi la sufletul lor, dornici să participe la crearea unui prezent mai bun pentru toţi locuitorii planetei Pământ, iar asta nu poate decât să-mi umple sufletul de speranţa şi bucurie. Ştiu că e nevoie de multă muncă făcută cu pasiune de mulţi oameni dar e nevoie şi de multă răbdare... şi înţelepciune. - Sasha, 32, activist (TRANSform) 

Pupat în public

E fum. Sigur-sigur, deși adevărul e că amintirile mele s-au curățat de el odată cu dispariția fumatului din spații închise. Dar am o țigară în mână, tocmai ce am învățat să trag, acolo, pe scări, la intrare. E undeva spre 4 dimineața, se aude n-am nevoie de aripi să zbor sau ceva, și mă vrăjesc cu o gagică. Am prins curaj între timp, mi-aduc aminte că într-o noapte i-am zis unei tipe „nooooo, eu? bisexuală? pf, nuuuu!”, și mult timp după am stat cu gândul la asta, ce lașă am fost. Așa că acum sunt pe poziție de atac, să-mi iau revanșa aia odată, să-mi arăt că de fapt nu mi-e frică de bau-bau; vorbim, râdem, merge ca uns, csf. Țup, mă întind ca un elastic să o sărut.

Se trage înapoi, zâmbește, și-mi zice „hai nu în public”.

E multă crispare, e și multă ciudă, că na, cumva o înțeleg, doar făcusem și eu ceva similar cu vreo câteva săptămâni în urmă. Adică o înțelegeam în momentul ăla, acum nu prea mai găsesc sens în nimic, eram într-un subsol infect, întunecat, înghesuit, plin de alcool, țigări și iarbă, unde se bora cu jet all over the place, și iată-ne speriindu-ne la gândul că s-ar putea să ne vadă cineva.

Și vin niște întrebări peste asta, se depun strat cu strat, mai dispar, mai apar, trec niște ani; îmi fac o hartă în minte cu toate locurile în care m-am pupat cu tipe în public, și o alta cu locurile în care n-am făcut-o. - Larisa, 29, fotografă

Bun-simț

Mi-aș dori să existe în societatea românească doza aia de bun-simț care se extinde la „celălalt”. Nu complezența dintre persoane care se cunosc măcar tangențial, ci între indivizi care nu se cunosc, ale căror vieți aparent nu se influențează major. Mi-aș dori să nu fiu ceva exotic. Cred că oamenii sunt capabili să se educe singuri și să nu fie mirați că există oameni ca mine, trans, gay, androgini, etc. Existăm în toate familiile, dar acolo suntem ignorați ca să menținem aparențele. Iar în public devenim obiecte interactive. Mi-aș dori să nu fiu întrebat dacă sunt fată sau băiat, cum fac sex, ce am între picioare. Nu asta mă definește și nu ajută pe nimeni să înțeleagă nimic. E doar o răutate pe care oamenii o fac pentru că și-o permit și nu-i penalizează nimeni. Mi-aș dori să aibă bunul simț care să îi țină în frâu și curiozitatea reală de a-l cunoaste pe celalalt. Să pot să merg cu trenul fără teama de a auzi din nou „hai să-l dezbrăcăm”. În aer plutește o violență pe care nu poți întotdeauna să o mediezi. E violența oamenilor porniți să umilească dacă le dai cel mai mic pretext, și ea e amplificată de complicitatea celorlalți care tac. Și ne afectează major pe toți, pentru că ne transformă în inamici. Și ar fi de bun simț să nu o mai tolerăm. - Octavian, 25 de ani, activist trans, MozaiQ

Comunitate

Experienţa mea ca elev/student/tânăr queer a fost destul de privilegiată. Am avut mereu un grup de oameni supportive în jurul meu şi, în afară de câte un „Poponarule!” care-mi mai trecea pe la spate ocazional (no pun intended), nu pot să spun că am fost bullied vreodată... sau cel puţin nu ca alţi membrii ai comunităţii.

Cât despre wishlist, am cam tot ce-mi doresc... (1) nu cred neapărat în ideea de căsătorie, (2) sunt puţine chestii pe lumea asta care mi se pare mai sinistre decât PDA-ul (n.r public displays of affection), (3) pe măsură ce se apropie vârsta la care credeam că o să încep să mă gândesc serios la făcut/procurat/furat copii, realizez că nu se pupă nici cu frica mea de mortalitate, nici cu pasiunea mea pentru a sta, citi, bea, vedea filme, seriale şi fuma până la şase dimineaţă.

Cu toate astea, primul punct pe wishlist-ul meu este ca orice alt membru al comunităţii să realizeze că, oricât de auto-suficient este, există o listă de nevoi pe care comunitatea le are. Ok, eu nu vreau să mă căsătoresc, dar mi se pare complet aiurea ca doar cei ce vor să se căsătorească să iasă în stradă. Ok, eu nu-mi doresc să mă sărut pe stradă, dar nu poate să mi se pară normal că unii tineri queer sunt puşi în pericol când o fac etc, etc, etc.

Cu alte cuvinte, îmi doresc ca toţi cei care au scris deasupra şi dedesubtul meu să aibă tot ce au scris că-şi doresc deasupra şi dedesubtul meu. Şi, la 40 de ani, când merg spre Mega să-mi cheltui disposable income-ul (care nu s-a dus pe copii) pe ţigări, vin şi hummus, să trec pe lângă doi copilaşi queer care se ţin de mână pe stradă şi vorbesc de planurile lor de viitor (de nuntă, de copii, de viaţa de familie), iar eu să pot să-mi dau ochii peste cap de câte ori se sărută, la fel cum fac atunci când văd cupluri heterosexuale. - Alex M., 21, critic de film (Acoperișul de sticlă) 

Siguranță

Pot să spun zeci de povești despre toate momentele în care am simțit că nu sunt în siguranță. Atunci când sunt singură pe stradă, purtând haine „de băieți” și fără binder, și mă tem că cineva o să se ia de mine, că o să mă întrebe de ce mă îmbrac așa, de ce am părul scurt, de ce îmi spun Alex dacă e clar că sunt Alexandra, iar Alex e „nume de băiat”. Atunci când merg pe străzile din București ținându-mi prietena de mână și văd oameni care întorc capul, care se uită urât, care șușotesc. Atunci când mă duc într-un loc pe care nu-l cunosc și trebuie să-mi întreb prietenii dacă e safe să-mi țin prietena de mână sau dacă ar trebui să păstrez distanța. Atunci când conduc o persoană dragă la gară și nu pot să fac mai mult decât s-o iau în brațe și chiar și așa văd oameni uitându-se ciudat. Atunci când merg cu prietenii mei queer într-un pub sau într-un club și avem mereu aceeași discuție despre cât de greu e să nu poți arăta afecțiune față de cel sau cea pe care o iubești, pentru că știi că-ți pui siguranța în pericol.

Eu nu mă pot ascunde, sunt o persoană queer și este evident. Nu pot să mă prefac că sunt straight și sincer nici nu aș vrea, dar este frustrant și trist să nu poți arăta afecțiune față de partenerul sau partenera ta în public, în timp ce toți ceilalți pot. Este obositor să te uiți tot timpul în jurul tău, să te asiguri că nimeni nu te urmărește și că nimeni nu arată amenințător. Trebuie să gândesc fiecare gest, fiecare pas, fiecare vorbă, trebuie să mă controlez tot timpul, să am grijă la ce fel de persoane sunt în jurul meu, înainte să spun sau să fac ceva și este extenuant.

Ceea ce-mi doresc este să pot face toate lucrurile astea în mod natural, ca toți ceilalți, și să mă simt în siguranță. - Alex Z., 21, activist/ă, MozaiQ

Dorințe fără gen

Vreau să creăm un pronume neutru, fără gen. Pentru că nu, pe lume nu există doar băieți și fete, bărbați și femei. M-am săturat să trebuiască să aleg un gen dintre cele două binare pentru prietenii mei care nu sunt nici băieți nici fete. Hai să-i spunem cumva- poate să-nceapă cu E, că toate pronumele personale încep cu E în română, apoi adăugăm o altă literă a alfabetului, și gata, îl folosim dacă cineva îl preferă. Știu că toate adjectivele pe care le-am folosi să descriem persoana respectivă au gen, dar măcar să începem undeva.

Vreau ca lumea să nu mai creadă că fetele trebuie să arate într-un fel și băieții trebuie să arate în alt fel. Vreau să nu mai primesc comentarii că îmi fac unghiile cu ojă. Vreau să nu mai scrie în regulamentul liceului unde am fost (așa cum mi-a fost adus la cunoștință când mi-am vopsit părul albastru, în clasa a 11-a), că numai fetele au voie să se vopsească. Vreau să văd oameni din ăia super queer pe stradă. Nu pentru că așa sunt toți oamenii din comunitate, fiecare se exprimă cum vrea, dar cred că dacă nu le-ar fi frică de priviri, comentarii și agresiuni, oamenii s-ar și-ar exprima genul mult mai fluid. Fără să le fie frică că vor primi întrebarea „ești băiat sau fată?”. – Luca, 20, student

Afișare

Anul trecut am făcut un proiect foto în care eu și iubitul meu ne sărutăm în fața clădirilor instituțiilor opresante din București, un manifest împotriva inițiativei Coaliției pentru Familie de a redefini familia. Câteva luni mai târziu, într-o seară de hoinăreală prin Craiova, am ajuns la un pahar de vin cu un student din Iordania și un tip din Chișinău, și, din una-n alta, am ajuns să le povestesc despre iubitul meu și proiectul foto. După ce au găsit varianta în engleză de pe Huffington Post și au citit-o cu voce tare de față cu mine, au rămas contrariați și nedumeriți legat de curajul nostru de a ne afișa. M-au întrebat dacă am fost agresați pe stradă din cauza articolului. Le-am spus că nu. M-au întrebat dacă nu îmi e frică că l-ar putea vedea prietenii. Le-am spus că nu. Dacă a meritat. Evident. M-au întrebat dacă îmi este ușor să mă afișez cu iubitul meu pe stradă. Le-am spus că nu.

Străzile heteronormative ale Bucureștiului încă nu acceptă pașii persoanelor queer. De fiecare dată trebuie să mă gândesc înainte să îl iau de mână pe iubitul meu. Cine e pe stradă? Suntem singuri? Suntem chiar atât de singuri încât să îl pot și pupa? Oamenii din față par violenți? Mă simt destul de bine încât să nu las niște țipete și miștouri să îmi strice seara din nou? Îmi doresc să mă plimb pe stradă cum și acompaniat de cine vreau eu fără să mă simt ca un balon umflat cu anxietate. – Călin, 20, student

O chestiune de timp, poate

Acum câţiva ani, la Paris, în faţa librăriei Les Mots a la Bouche, am asistat la următoarea scenă – pe o ploaie torenţială, un cuplu de bărbaţi suedezi şi-au lăsat bicicletele lângă un zid, s-au luat în braţe şi s-au sărutat ca şi când nimic nu mai conta pe lumea asta. Lumea care se adăpostea sub copertine şi la terasele de lângă a început să aplaude frenetic. O bătrânică le-a dus o floare. Un moment ca oricare altul într-un oraş.

Acum câteva luni, la Bucureşti, un adolescent care se plimba pe stradă Arthur Verona din capitală, coincidenţă, tot pe lângă o librărie, a fost scuipat şi înjurat de un grup de liceeni pentru că purta un tricou de la American Apparel pe care scria Gay O.K. Un alt moment, în alt oraş.

Până acum ceva vreme eram convins că e o chestiune de timp, că românii vor înţelege că orientarea sexuală nu este o alegere şi că nimeni nu are dreptul să te judece pentru că te săruţi cu un bărbat, sau cu o femeie. 

A fi homosexual nu este un păcat, este un lucru firesc. A arunca cu pietre într-un individ, doar pentru că nu este ca tine, reprezintă, în schimb, violarea unor drepturi fundamentale ale omului.

Trezește-te, România! - Maurice, 39, fashion editor 

***
Citește și prima parte.
Ilustrații de Alex Nimurad.