2-3 centimetri

„Vreau să slăbesc”. Ăsta era ultimul gând pe care îl aveam înainte să adorm. Mă întinsesem în pat cu o foame teribilă şi asta îmi dădea un sentiment de mulţumire. De câte ori eram cât de cât sătulă, îmi pipăiam nervos coapsele şi şoldurile, să verific dacă nu cumva se umflaseră pe nesimţite. Acum eram liniştită: luasem ultima masă la 5 dup-amiaza şi urma să mai mănânc a doua zi, la 10 dimineaţa – 17 ore în care nu voi fi făcut altceva decât să slăbesc.

***

Dar nu mă considerasem grasă dintotdeuna. De fapt, cu câţiva ani în urmă, problemele mele cu greutatea erau foarte diferite.

Eram în clasa a patra când o colegă loială mi-a mărturisit că printre copii umbla vorba că aş arăta ca o barză. M-am înfuriat, dar nu am fost aşa de surprinsă. Petrecusem deja minute lungi studiindu-mi în oglindă picioarele şi spaţiul morbid ce se căsca între ele. Practicam deja de ceva vreme înghesuitul a trei perechi de ştrampi şi egări pe sub blugi şi mă gândeam cu groază că vine primăvara şi că va trebui să renunţ măcar la o parte. Privisem cu invidie la coapsele, sânii şi braţele normale ale celorlalte fete de vârsta mea.

„Sunt prea slabă?” era întrebarea pe care i-o adresam constant mamei. Apoi primului meu prieten. Apoi celui de-al doilea. Răspunsurile lor nu mă încălzeau prea tare. Într-o zi, pe la 14 ani, mă plimbam prin parc cu o prietenă, mai mică decât mine de înălţime şi cu forme frumoase, feminine. Doi băieţi cu tricouri strâmte şi părul plin de gel, cărora în alte circumstanţe probabil nu le-aş fi dat nici cea mai glacială atenţie, au trecut pe lângă noi şi au lăsat să se audă un nemilos „uite mă ce uscată-i aia”. De fapt pe ei aş fi vrut să-i întreb dacă sunt prea slabă şi pe ei aş fi vrut să-i aud răspunzând că nu, că arăt foarte bine.

În primul an de facultate încă mă consideram prea slabă, dar nu mă mai deranja aşa de tare. Începusem să port blugi direct pe piele şi nu mă mai contorsionam în poze încercând să creez iluzii optice pentru câteva kilograme în plus. Însă momentul care a pus tranşant capăt acestei perioade din viaţa mea s-a născut pe un drum între Braşov şi Bucureşti, în tren. Mă întorceam la facultate după ce le făcusem alor mei o vizită de sfârşit de săptămână. Eram cu Alina, o prietenă veche din liceu, care se întâmplase să fie şi ea în Braşov şi luasem acelaşi tren. Tolănite pe banchetele maro, râdeam incontrolabil ca de fiecare dată când ne întâlneam. Ne stânjeneau doar privirile mustrătoare ale unui domn cu mustaţă din faţa noastră şi coboram tonul de câte ori le întâlneam. Deodată în geamul compartimentului s-au auzit bătăi şi în spatele lui a apărut o fată înaltă, cu părul foarte lung şi puţin ondulat, toată un zâmbet şi-un chicotit. Alina s-a întors scurt spre mine şi mi-a aruncat în şoaptă explicaţia revelatoare „E tipa aia model de care-ţi ziceam.” Restul drumului a fost foarte interesant pentru mine. Nutream o simpatie instinctuală pentru fetele pe care le puteam socoti ca fiind „de-ale mele”, cu care vorbeam fără să cobor privirea şi pe care toată lumea le dojenea că nu mănâncă destul. În plus, nu avusesem niciodată ocazia să văd un fotomodel „pe viu” şi îmi dădea o senzaţie reconfortantă că era atât de normală. Ba chiar m-am gândit că nu înţelegeam ce avea ea în plus faţă de mine şi de ce nu eram şi eu model, dar genul ăsta de gânduri nu îl duceam prea departe niciodată.

A doua zi dimineaţă am primit un mesaj pe Facebook. Era de la agentul de modeling al tipei, îmi spunea că le povestise ea de mine şi că dacă vreau să merg la agenţie să mă vadă. Pe moment nu am ştiut cum să reacţionez. Primul lucru la care m-am gândit a fost că şi tipa din tren se gândise la acelaşi lucru: că nu are nimic în plus faţă de mine şi că şi eu pot să fiu model, deşi nu vorbisem deloc despre asta. Mă simţeam flatată şi savuram mesajul ca pe o victorie. Apoi au început temerile: de ce să mă duc, eu nu îmi doream aşa de tare chestia asta, cine ştie ce fel de oameni sunt acolo. Am concluzionat că nu am nimic de pierdut. Şi m-am dus.

Am hălăduit vreo 15 minute pe Victoriei, deşi adresa agenţiei era simplă şi, într-un final, am ajuns. Acolo, m-au primit oameni zâmbitori şi bine îmbrăcaţi. Mi s-au pus întrebări, am răspuns, la unele în scris, pe o fişă de model, la altele în conversaţie. Mi s-a desfăcut părul, apoi a fost strâns la loc, am fost pusă să fac câţiva paşi, să mă dezbrac într-un costum de baie cât mai apropiat de culoarea pielii, ca să nu întrerupă vizual continuitatea corpului. Ziceau că unul colorat ar fi distras atenţia şi ar fi creat iluzii optice defavorabile. Am fost pusă să zâmbesc, să mă încrunt, să încordez maxilarul, să întredeschid buzele, să mijesc ochii, să ridic bărbia, să o las în jos, să pun mâna-n şold, să mă întorc în profil. M-am lipit de un perete unde mi s-a stabilit înălţimea, mi s-au măsurat bustul, talia, şoldul. Mi-a fost studiată pielea, culoarea părului, am fost întrebată cât şi cum mănânc, câtă mişcare fac şi în ce fel, dacă ştiu să merg pe bicicletă, ce limbi străine cunosc sau dacă am vreun talent special. Când am ieşit pe uşă eram extenuată şi confuză. Verdictul era şocant: eram prea grasă. Fundul îmi depăşea cu doi-trei centimetri legendarul număr 90, care era şi aşa prea mult, conform actualelor tendinţe. Bine, puteam să fiu şi puţin mai înaltă, puţin mai blondă şi cu pomeţii puţin mai proeminenţi.

Mi se spusese să nu mă îngrijorez: situaţia era perfect şi uşor remediabilă. Nu trebuia să fac altceva decât să ţin regim şi să fac sport. Să ţin regim şi să fac sport. Nu făcusem asta în viaţa mea. Sport îmi plăcea să fac, făcusem atletism şi handbal până în primele clase de liceu, dar nu mă gândisem niciodată să-l fac cu un scop aşa de fără sens cum era slăbitul. Iar regim, regim ţinusem numai în dimineţile de după o noapte în care nu făcusem altceva decât să vomit de la vreo mâncare dubioasă. Era totuşi o provocare şi eram curioasă. Aveam 56 de kilograme la 1.77 înălţime, şi mi-am setat două săptămâni ca să slăbesc între 2 şi 4 kilograme. Nu ştiam exact cât durează slăbitul. Am considerat că nu e necesar să caut vreo dietă. Aveam de gând să reduc porţiile zilnice de mâncare, să nu mai mănânc dulciuri şi să ies în fiecare zi la alergat. Suna a viaţă sănătoasă.

Începusem o nouă etapă şi, pe cât era de incontrolabilă şi distorsionantă, pe atât mi-o doream mai mult.

Prima rundă de slăbit a decurs bine. M-am ţinut cu sfinţenie de program şi nu prea mă gândeam la altceva decât la scopul meu. Nu aveam cântar, aşa că după cele două săptămâni m-am dus cu inima în dinţi din nou la agenţie. Era o dimineaţă de toamnă caldă ca vara. M-am îmbrăcat cu nişte blugi deschişi la culoare, care îmi rămăseseră vizibil largi după aventura mea dietetică. Ajunsesem în faţa uşii în care aveam puse, una câte una, toate speranţele. Am intrat. Înăuntru, apariţia mea nu prea a produs impact. Oamenii erau ocupaţi cu alte lucruri şi mi-au spus să aştept în hol. În birou era deja o tipă, unul din modelele lor cu care văzusem multe poze pe internet, şi vorbeau cu ea. Pusese pe masă punguţe de cadouri, semn că se întorsese din vreo ţară străină pe unde o trimiseseră să lucreze. Am încercat să-mi liniştesc inima care îmi bătea în toate direcţiile spunându-mi că mâine-poimâine voi fi venit şi eu la ei cu acelaşi scop. După vreo jumătate de oră de aşteptare mi-au spus să intru, deşi fata nu plecase. Au observat că am slăbit şi au părut foarte încântaţi. Proba centimetrului a confirmat: cei 89 de centimetri erau o adevărată realizare, iar eu eram de toată admiraţia. Doar că laudele s-au terminat repede şi am fost trimisă acasă cu un „Bravo, ne auzim.”

Acasă, uşa de plastic de la camera de cămin mi-a amintit că speranţele mele erau într-un loc incert. Ce trebuia să fac acum? Ce trebuia să aştept? Se va întâmpla într-adevăr ceva sau nu le-a plăcut de mine nici aşa slabă? La Filosofie, unde eram studentă, întrebările pe care mi le puneam erau mult mai solemne, nebuloase şi descumpănitoare, şi totuşi, în faţa superficialităţii noilor mele probleme, le găseam acum foarte reconfortante.

Au urmat două luni în care nu am primit niciun semn de la agenţie. Bineînţeles că revenisem la greutatea iniţială, cu care corpul mi se obişnuise de atâţia ani, ba mai pusesem şi vreun kilogram în plus. Până într-o zi când eram la seminarul de logică şi mi-a sunat telefonul. Era agenta. I-am respins apelul pentru că nu puteam ieşi exact atunci – se făcea una din cele mai grele şi interesante demonstraţii la tablă, iar băncile din sala doi erau lungi şi mai aveam trei persoane pe care trebuia să le deranjez. Telefonul a început să sune din nou. Am ieşit totuşi din clasă, am răspuns şi o voce agitată mi-a spus dintr-o răsuflare totul, fără drept de replică: „Bună, Anna, ce faci? Haide până la agenţie în jumătate de oră să-ţi facem nişte poze.” La pauză mi-am strâns lucrurile şi am plecat, ratând eliminearea condiţionalului din propoziţiile existenţiale.

La agenţie, din nou, eram prea grasă. Doar că de data asta am plecat cu un termen limită pentru slăbit mai scurt: o săptămână. Singura soluţie pe care o aveam era o dietă rapidă. Am căutat pe internet, mi-am întrebat prietenele şi am fost surprinsă să aflu că în timp ce eu îmi deplângeam picioarele ca nişte beţe, lumea gemea în tăcere de atâtea diete-fulger. Recomandările erau aproape unanime: cea mai rapidă şi eficientă era cea disociată. Am zis că nu am timp de pierdut, aşa că trebuia s-o încerc pe cea mai drastică. Prima zi numai mere, a doua numai iaurt, a treia numai legume fierte (în afară de cartofi sau chestii cu mulţi carbohidraţi şi glucide), a patra zi numai carne de pui fiartă. A cincea zi, o luam de la capăt. Şi multă apă.

În cele cinci zile de dietă pe care am reuşit să le ţin am fost semiinconştientă. În prima zi, în cea cu merele, aveam întâlnire seara cu un tip care în sfârşit se încumetase să mă invite în oraş. După ce toată ziua stătusem doar în pat, cu cele trei mere verzi în stomac, am reuşit cu greu să mă îmbrac şi să ies din casă. M-a dus într-o cafenea drăguţă, unde eu am băut un ceai neîndulcit şi el a vorbit extrem de mult, dar n-am putut să-l urmăresc prea bine. Desenam cercuri cu degetul pe marginea farfurioarei de ceai şi mă gândeam cu jind la iaurtul de a doua zi. Nu m-am mai întâlnit a doua oară cu tipul ăla. În seara celei de-a cincea zile ajunsesem să am probabil o expresie aşa de ciudată că una din colegele mele de cameră a început să ţipe la mine să mănânc ceva. Şi-a scos din frigider pachetele de acasă, cu brânză, ouă, friptură şi chec şi mi-a dat să mănânc. Am fost recunoscătoare că nu locuiam singură.

La agenţie totuşi ceva nu funcţiona. Puteam să mai slăbesc, să mai fac sport, eram cu mult departe de corpul perfect. Sfaturile culinare deveneau din ce în ce mai restrictive şi discursurile moralizatoare despre cât de în serios ar trebui să iau treaba asta – tot mai autoritare. Mi se sugerase să renunţ totuşi complet la carbohidraţi, adică tot ce ţine de pâine, paste, produse de patiserie, cereale, făinoase, cartofi şi altele, şi să reduc cât mai mult cantitatea de grăsimi – o linguriţă de ulei de măsline pe zi era mai mult decât suficientă. De dulciuri nu mai era vorba demult.

Viaţa mea începuse să se împartă în două perioade care alternau constant: cea în care mă puteam ţine de regim şi cea în care nu mai puteam. Între ele, la intervale incerte, dar mereu lungi, apăreau telefoanele urgente care mă chemau la agenţie.

În timpul regimului nu mai eram preocupată decât de ce trebuia să mănânc la următoarea masă, de repartiţia meselor pe ore, de centimetrii a căror socoteală o ţineam zilnic. Dădeam în stânga şi în dreapta sfaturi de nutriţie şi dezaprobam orice abatere de la elogiatul „mâncat sănătos”. Evitam ieşirile în oraş, mai ales pe cele în care nu mă puteam eschiva de la a bea bere. În supermarket era cel mai greu. Raioanele uriaşe cu dulciuri şi alte mâncăruri care îngraşă se înălţau ameninţătoare. Totuşi, le evitam cu stoicism, iar la casă îmi dislocam privirea de pe ciocolata ROM şi mi-o aruncam în gol, trezindu-mă adesea cu ochii fixaţi pe lame de ras sau prezervative.

Seara era momentul esenţial pentru procesul slăbitului: ieşitul la alergat. Când stăteam în căminul Kogălniceanu, cel mai la îndemână era să alerg în jurul Dâmboviţei. Era asfalt şi trafic intens, dar era aproape şi puteam să alerg în cerc cum eram obişnuită de la orele de atletism. Într-o seară pe la un început de iarnă se făcuse deja 9 şi eu încă nu alergasem. Nu aveam niciun chef, mi-era foame, dar n-aveam încotro. Am început să mă ung cu crema roz, anti-celulitică, şi să-mi masez picioarele cu ea, de jos în sus, cum mă sfătuiseră la agenţie. Apoi, tot conform unui pont aflat acolo, am scos din dulap folia de plastic de acoperit mâncarea când nu ai capac, şi am început să mă înfăşor cu ea. Mai întâi picioarele, de la genunchi în sus, apoi, şoldurile, fundul, talia, până aproape sub sâni. Apoi am tras pe mine o pereche de colanţi şi, peste, pantalonii groşi de trening. Am ieşit din cameră cu mişcări robotice, atentă să nu mă mişc prea puternic şi să fac zgomot cu foşnetul şi scârţâitul foliei care deja mă făcea să transpir. Ascultam The Cranberries în timp ce alergam, formaţia preferată de când eram mică, de când eram prea slabă şi nu trebuia să slăbesc. Mai aveam încă o tură de făcut. Durerea în tibii, care revenea tot mai violent în ultimul timp, era insuportabilă. And oh, my dreams, it’s never quite as it seems, never quite as it seems. Încă un pic, trebuie să pot.

Erau şi seri în care nu mai puteam. Serile când singurul lucru pe care mi-l doream era să mănânc. În serile alea mă duceam într-un magazin şi cumpăram tot ce vedeam cu ochii. Apoi stăteam singură şi mâncam până nu mai rămânea nimic. Câteodată reveneam a doua zi la regim, altădată continuam să mănânc haotic şi săptămâni în şir. Descoperisem dintr-odată că-mi plăcea foarte mult să mănânc. Cea mai fericită era mama, care, când mergeam acasă, nu-şi mai încăpea în piele de mulţumire că îmi plăcea tot ce gătea. Ea era şi cea pe care o certam că m-a lăsat să mănânc aşa mult şi tot ea – singura care ştia prin ce trec. Îmi spunea mereu să am răbdare, să nu forţez lucrurile, să nu uit ce e important. Dar eu nu voiam decât să slăbesc.

Uneori părea că rezultatele încep să apară. Prima şedinţă foto în care pozele chiar se concretizau într-un pictorial, şi nu erau făcute doar pentru portofoliu, a fost unul din acele momente. Era mijlocul lui septembrie când mă chemaseră la agenţie ca să mă vadă un scouter din Tokyo, după ce trei luni de vară îmi tocisem adidaşii pe stadionul din Braşov şi îi dădusem complet peste cap mamei obiceiurile de gătit. După ce i-am defilat japonezului în costum de baie şi am rânjit forţat într-un video de prezentare, mi s-a spus să vin şi a doua zi, odihnită şi cu părul spălat, că avem shooting pentru o revistă. Noaptea aia nu m-am gândit decât că fiecare minut în care nu puteam să adorm însemna mai puţine şanse ca să-mi dispară cercănele care, deşi sunt parte din fizionomia mea, erau un mare motiv de nemulţumire pentru agenţi. A doua zi m-am întâlnit cu stilista care m-a dus la „păr”, unde un tip epilat excesiv mi-a întins părul cu placa. De acolo, am mers împreună la agenţie, unde exista şi un studio foto.

Deşi îmi imaginasem experienţa shootingului ca pe un moment măreţ, în care eu şi cu faţa mea vom fi personajele principale, acum fără critici şi fără cântărit, ci cu profundă admiraţie şi atenţie, am fost dezamăgită să văd că faţa mea avea mult mai multă trecere decât mine. Dintr-un început plin de emoţii, totul s-a transformat rapid într-un ritm nebunesc în care eram ajutată să îmbrac şi să mă dezbrac de o mulţime de haine foarte scumpe, atentă să nu le murdăresc cu machiajul, cu pudoarea de-o viaţă făcută praf, cu dinţii în permanenţă încleştaţi ca să arate nu ştiu cum maxilarul, cu burta suptă şi cu picioarele încordate. Cei care nu mă cunoşteau nu m-au întrebat nici cum mă cheamă şi nimănui nu i-a venit ideea că, în opt ore, aş avea nevoie de o pauză de masă. Tot sensul bunăvoinţei mele de a fi proactivă, cooperantă şi simpatică se clătinau zdravăn pe drumul spre casă. Totuşi, mi-am spus că e chestie de obişnuinţă şi că după mai multe astfel de experienţe, îmi va trece sentimentalismul.

După câteva săptămâni, m-am oprit la un chioşc de ziare să văd dacă a apărut revista. Nu reuşeam s-o găsesc de nerăbdare, aşa că am întrebat vânzătoarea. A scos-o imediat şi mi-a dat-o: sigilată, cu un şampon pentru păr, normal, cadou. I-am plătit mulţumind şi m-am abţinut cu greu să-i spun că sunt şi eu în ea. Fetele din cameră au luat şi ele o revistă, au rupt paginile cu mine şi le-au lipit pe perete, adăugând inimioare ici-colo. Oricât de ciudat mi se părea să mă văd pe post de poster, vreo două zile am avut impresia că am ce îmi doresc. Dar aşteptarea devenea din nou tot mai lungă, incertitudinea tot mai apăsătoare, iar inconsecvenţa celor de la agenţie teribil de demotivantă.

După un an și jumătate de la prima vizită la agenţie, am renunțat la ideea cu modelingul. Pozasem în vreo două reviste, fusesem la o prezentare de haine și aveam cu aproape 10 kilograme în plus față de când intrasem la facultate, kilograme de care ar fi trebuit să scap imediat ce m-ar fi sunat din nou de la agenţie, după luni bune de absenţă.

Peste încă un an, mi se potriveau din nou haine pe care le purtam în liceu, fără diete, fără folie de plastic, fără cântărit zilnic.

***
Acum stau în pat după ce tocmai am luat o cină plină de carbohidraţi la 8 seara. Ușa de la balcon e deschisă și vântul tot umflă și dezumflă perdeaua. Închid ochii și ultimul gând pe care îl am înainte să adorm e că nu mai vreau niciodată să fiu la doi-trei centimetri aproape de perfecţiune.

Eseu personal scris la „Atelierul de jurnalism narativ şi scriitură personală” ţinut de Ana Maria Ciobanu la Fundaţia Calea Victoriei.