3127 în cuvinte

Fiica unui actor și a unei profesoare de dans, Oana Lazăr s-a gândit scurt să se facă actriță după ce a terminat școala generală, dar și-a pus pofta-n cui când a văzut cum se răsteau regizorii la repetiții. A făcut și pian veo 4-5 ani, până s-a săturat de profesoara care o ardea peste degete cu o antenă telescopică de televizor când greșea notele. I-au plăcut însă scenografia și desenul și așa a ajuns să studieze modă la Nicolae Tonitza și, mai apoi, la facultate.

A început cu un job la Steilmann în timpul căruia a învățat (pe bune, nu doar teoretic) să facă tipare, și un altul pentru o firmă din Anglia care făcea comenzi lohn în România pentru firme de textile. Acolo a fost om bun la toate: a dus comenzi în fabrici, a modificat tipare, a alergat după accesorii, a supravegheat producția, s-a ocupat să fie livrate la timp, a fost și șofer la nevoie.

Genți făcute de ea a început să vândă prin 2006, via părinți și prieteni, și postând modele pe-un blog. Primea o comandă o dată la o lună sau la două și cu banii primiți cumpăra piele pentru următoarea geantă, dar se hotărâse că nu se va lăsa cu una, cu două. Acum are 33 de ani și propriul ei atelier într-o casă luminoasă, unde un perete cu găuri proaspete a preluat povara unui cuier burdușit cu genți 3127.

Oana Lazăr despre:

Primele genți. Prin 2006, eu și o prietenă ne-am gândit să ne apucăm de ceva. Prima dată am vrut să facem haine de copii, dar am avut probleme cu materialele, că nu găseam nicăieri. Apoi am zis lenjerie intimă, dar nu se găseau dantele și materiale elastice, plus că nu știam tipar, pentru că e mult mai anatomic totul, mult mai în detaliu decât la un tricou. Și mi-a venit ideea să facem genți.

Am găsit piele, tipare știam să fac cu aproximație, am făcut niște schițe. Nu știam cum se lucrează pielea deloc, deloc. Nu știam că se subțiază cu o mașină de șerfuit ca să poți s-o coși. Și ajunsesem cu vreun centimetru jumate de cusături de nu înțelegeam de ce nu-mi coase mașina. Nu știam ce să punem ca întăritură, așa că le-am luat pe cele mai groase, ca să fim sigure că vor sta cât mai țepene. Erau niște întărituri de bocanci. Prin urmare, prima geantă a ieșit ca o cutie metalică. N-aș putea să-ți spun cum am cusut-o.

Începuturi. Eu am continuat apoi singură cu genți, că mi-a plăcut foarte mult. Am pornit totul cu 4-5 metri de piele și cu o mașină de cusut de mână de la 1900. După aia am reușit să-mi iau două mașini care erau foarte vechi și foarte proaste și nu se puteau regla. Am lucrat vreun an de zile în camera mea, dar croiam pe jos și făceam tipare pe covor și a fost îngrozitor. Erau și ai mei acolo și nu puteam să am un program normal, de opt ore.

Printr-un prieten am ajuns să cunosc pe cineva care avea un atelier de marochinărie. M-am dus destul de des pe la el, a fost de treabă și m-a învățat meserie.

3127. Sunt două numere norocoase ale mele: 31 și 27. De exemplu, întotdeauna când am stat la 27 m-am simțit bine. Niște superstiții, poate, dar s-au adeverit.

Piele. De când am terminat facultatea și am dat licența am zis că-n viața mea nu mai pun mâna pe mașina de cusut. Niciodată nu mi-a plăcut să lucrez cu țesăturile. Dar când m-am apucat să fac genți, era cu totul altceva. Și pielea, și cum o croiam, și tiparele. Mi-a plăcut enorm de mult. Textura pielii, cum o simt în mână, mirosul. Iubesc mirosul ăla. 

Rucsac. De obicei am o singură geantă și pe aia o port până se strică. Sau una vara și una iarna. N-am avut niciodată geantă făcută de mine, dar acum am rucsacul. Aveam o piele care mi-a plăcut la nebunie, era și ziua mea și mi l-am făcut. 

Călătorii. Cel mai mult îmi place să călătoresc și să merg în muzee. Și să fac fotografie de călătorie. După părerea mea cu asta rămâi și asta mă împinge mai departe.

Vederi. Unele sunt cumpărate de mine de la târguri, dar majoritatea sunt ale tatălui meu. Cel mai bine s-a vândut Bucureștiul cu Calea Victoriei și am zis că neapărat trebuie să fac o colecție doar cu București. 

Independență. Dacă nu știi tipar și nu știi să faci tu cap-coadă un produs, nu poți să dai mai departe. Că nu știi ce să ceri. Întotdeauna am preferat să mă bazez pe mine decât pe alții. Un angajat poate să nu mai fie mâine. Știu că unele persoane n-au atâtea bătăi de cap câte am eu, dar măcar știu ce iese din mâna mea.