7 bijuterii cu sens

Prima mea bijuterie cu istorie sentimentala este piercingul meu din buric, făcut la 16 ani, adică acum 22 de ani. 

A fost un semn de rebeliune față de părinții mei. În acea vreme, prin 1992, încă nu era atât de răspândit fenomenul piercing cum este astăzi, pe atunci chiar era un act de curaj și un statement de independență. Dacă te întrebi unde mi-am găurit în 92 buricul, ei bine pe atunci locuiam încă în Germania și mi l-am făcut la un tattoo studio dintr-un oraș apropiat de al meu. M-am dus acolo cu toate prietenele mele, care au stat cu mine cât a fost făcut și cu care am râs și am comentat tot drumul cu autobuzul înapoi spre casă. Când am ajuns acasă, străluceam de fericire și mă uitam pe furiș, cu o privire malefică, la părinții mei care nu știau nimic despre buricul găurit, cu care nu ar fi fost ever de acord. Dar, cum e viața plină de surprize, iar minciunile au picioare scurte, cred că chiar a doua zi eram în bucătărie și îmi cercetam pansamentul de pe buric crezându-mă singură, când aud un țipăt lângă mine. Era mama, albă la față că-mi zărise buricul. Nu sunt un om rău, dar și azi mă pufnește râsul când mă gândesc la figura ei. (Monica Stănescu)

Nu m-au atras puținele bijuterii ale mamei și mamelor, prețioasele și singurele perechi de cercei din aur, în combinație cu lănțișorul. M-a impresionat o profesoară de engleză, îi țin minte dresurile verzi, fusta galbenă și cerceii mov. Cred că a lăsat în tot orașul diferite impresii, dar eu am fost fascinată de culori. Acum puțini ani, am făcut o primă bijuterie, o brățară foarte colorată. Când am și purtat-o, m-am simțit liberă, am călcat alfel, mi-am îndreptat spatele, și briza de București mirosea deja a mare. (Amalia Lungu)

E vorba de un colier lung, din sfere de lemn maro închis, pe care l-am primit de la o colegă de ziua mea. Ce m-a marcat foarte mult la el este că nu a reușit sub nicio formă să îmi placă, așa că l-am desfăcut și mi-am făcut primul colier din el. Încă îl am și îl port cu orice ocazie. Deși la noi în familie s-a obișnuit să se ofere o bijuterie (de obicei de aur) la zilele de naștere importante, cel mai mult m-a marcat această primă bijuterie pe care am refăcut-o special pentru mine. Mereu am fost atrasă de lucrurile ușor speciale și ușor imperfecte. (Diana Alexandra Vasile)

Prima bijuterie importantă pentru mine a fost primită în adolescență: o brățară foarte lată, din piele, cu gravuri pe care nu mi le mai amintesc, pentru că s-au șters mult prea repede.

La început, o purtam sfidătoare - era un obiect neobișnuit la acea vreme, chiar și pentru mine, adolescenta care purta bocanci și haine masculine (de obicei, cu unul - două numere mai mari). În scurt timp, ajunsesem să o port permanent: la școală, ascunsă sub mâneca uniformei, la petreceri, în contrast straniu cu rochiile vaporoase și pantofii cu toc. Brățara se îmbibase de parfumul primei întâlniri, de mirosul primei țigări fumate pe ascuns, de emoția primului examen. Cu timpul, ajunsese o parte din mine, mă definea și mă completa.

Paradoxal, de când am început să lucrez bijuterie, nu mi-am propus niciodată un astfel de obiect: comod, purtabil permanent, care să devină parte din tine. M-am orientat mereu spre bijuteria-spectacol, bijuteria-eveniment, fragilă și incomodă, bijuteria care transmite mesaje. Poate că pentru a crea acest obiect de care îmi amintesc cu multă căldură este nevoie de un anumit timp de împăcare cu meseria și cu mine însămi. (Arina Nițulescu)

Bijuteriile mi-au plăcut dintotdeauna.Cred că prima bijuterie de care m-am atașat într-un mod aparte a fost o pereche de cercei ai mamei primiți de la tatăl meu. Îmi amintesc că îi luam pe furiș ori de câte ori prindeam ocazia, indiferent dacă era vorba de un eveniment important, de o ieșire cu colegii sau pur și simplu îi purtam în casă. (Alexandra Barbu)

Am fost, de când mă știu, îndrăgostită de Africa și, din prima mea vizită pe Continentul Negru am luat cu mine o scoică, rozulie și grăsuță de pe o plajă pe care o-mpărțisem cu doi hipopotami arțăgoși. Cumva, cu inima, simțeam că într-o zi va deveni mai mult decât o amintire frumoasă. Și nu m-am înșelat. M-a inspirat să creez prima mea bijuterie. Poate nu e perfectă, dar va rămâne mereu piesa mea de suflet. (Carmen Elena Watkins)

Prima bijuterie care a însemnat ceva pentru mine era un inel de argint cu piatră roșie. L-am furat de la mama și mă jucam ore în șir cu el, imaginându-mi că sunt o versiune feminină a lui Wheeler din Captain Planet și pot controla focul. Mă fascina piatra de un roșu aprins, în care aproape puteai vedea flăcări. Era o bijuterie simplă, fără vreun design special, dar pentru mine avea puteri supranaturale. Acum un an, am luat piatra și am montat-o într-un inel nou, cu un design contemporan - magia copilăriei îmbinată cu pasiunea pentru bijuterie. Îl port rar, când vreau să mă simt copil din nou, dar rămâne o bijuterie de suflet. (Camelia Lupu)

Târgul Project A, cu tema This Is Not A Jewelry, continuă azi la Galeria Galateca, până la 20:00.