A03: când o clujeancă vrea la Bucureşti

Căutări

Oana a încercat să-și asculte părinții: a făcut mate-info în loc de liceul de artă, cum și-ar fi dorit, apoi a dat la Inginerie Urbană, mai mult din ambiție, dar și-a dat seama repede că nu exista nicio șansă să devină inginer constructor. Îi plăcuse să deseneze dintotdeauna și ce-și dorea cu adevărat era să facă ceva în zona artistică. Așa a ajuns să dea la Modă, la Universitatea de Arte și Design din Cluj-Napoca, dar nici acolo nu și-a găsit locul. „N-am fost suficient de pregătită. Nu puteam să desenez ce aveam în cap. Mă demoralizam.” Așa că și-a căutat răspunsuri și în alte părți: un curs de drapaj de 10 zile la London College of Fashion în 2012, de unde s-a întors mai sigură pe ea și cu ceva practică la bord. O școală de vară la Barcelona, unde a studiat un mix de styling, teoria culorii, origami și alte materii care i-au deschis mintea nu numai pentru munca de designer, ci și pentru cea de stilist, pe care avea s-o facă ceva mai târziu.

Atenția pentru finisaje și detalii a deprins-o ucenincind într-un atelier de haine bărbătești din oraș. Anna Mischin, proprietara, cumpăra materiale din Italia – capete de la Burberry sau Gucci. Anca, deprinsă să vadă acolo cașmir cu mătase, combinații de lână care mai de care, știe acum ce vrea și mai ales ce nu vrea atunci când pipăie o haină. „După aia, nici nu mi-am mai cumpărat haine din magazin, în afară de adidas, pentru care am o obsesie de când mă știu. Mă duc în magazine și văd că sunt făcute așa, în serie, parcă n-au nicio personalitate hainele alea.”

Când și-a predat colecția de licență – o combinație de rochii și fuste din piele greu realizabile la calitatea pe care și-o dorea – știa că nu e ce trebuie, dar știa și că vrea să continue să încerce în direcția designului vestimentar. Numai că nu în Cluj.

Anca e ardeleanca aia pe dos care de mică și-a dorit să stea în București. Tatăl ei a lucrat 10 ani în oraș și o aducea o dată la o săptămână sau două. „De mic copil mi se părea așa frumos. Nu știu cum să-ți explic sentimentul ăla de gol în stomac când mergi într-un loc. Așa aveam eu.”

Un master în București, la UNArte, a fost pretextul pentru o mutare în 2013. La nici o lună de la instalare, s-a despărțit de prietenul ei, ghidul prin orașul pe care încă nu-l cunoștea, iar colega ei de apartament a lăsat-o baltă, experiențe care crede că au obligat-o să iasă din zona de confort, să-și facă noi prieteni. Masterul fiind sub așteptările ei, și-a cumpărat o mașină de cusut și a folosit timpul pe care-l avea la dispoziție pentru a învăța ceva ce nu învățase în facultate: să facă haine de la zero. Anul trecut, cu ajutorul părinților, și-a deschis propriul ei atelier, cu croitoreasă. Se numește A03, o alăturare a inițialei și a zilei ei de naștere. 

Colecția

Nu i-a trecut vreodată prin minte să facă haine bărbătești – alte proporții, alte cerințe, altă planetă –, dar prima piesă din Playground, colecția ei de debut, a fost o jachetă de băieți. Pur și simplu așa a ieșit. Apoi s-au conturat pe rând și celelalte piese – inspirate de niște fotografii ale ei cu case dărăpănate și garduri ruginite cum vezi din două-n două numere de stradă prin București. Prelucrând fotografiile, s-a gândit că i-ar plăcea să poată reproduce urmele de rugină pe materialele pe care și le comandase din Italia. „E print pe lână și toți mi-au spus că nu se poate face, că o să se păteze, că o să se spargă culoarea, eu nu, că se poate. M-am gândit că de ce să nu se poată. Și a ieșit bine.”

În final, au rezultat patru ținute masculine și patru feminine, cu prețuri între 100 de euro (pentru fustele fără print) și 420 de euro (pentru unul dintre paltoane).

Lucrează mai mult pe comenzi, dar va colabora și cu câteva magazine online. De cum i-a fost urcată colecția pe Not Just a Label, proprietarul unui butic din Paris a și contactat-o să-i ceară câte un exemplar din fiecare piesă. „Încerc să intru în buticuri de afară, pentru că sunt alți bani, oamenii apreciază altfel designul, materialul, lucrătura, finisajele.”

Găsiri și căutări

Oana a schimbat deja cinci gazde de când e în București, dar îi e bine, capitala se potrivește cu firea ei agitată. „De când m-am mutat aici, n-am mai vrut să plec nicăieri. Nici la mare nu-mi venea să plec. Nu mă pot plictisi niciodată parcă. Simt că aici mi-am găsit locul și funcționez cel mai bine.”

Face styling pentru companii, reviste și alte proiecte. Anul trecut, a făcut un curs de actorie la Sala Dalles și, prin intermediul lui, a ajuns să se ocupe de costume pentru un spectacol. Odată cu asta, i s-a deschis o întreagă lume din care vrea să facă parte de acum încolo: cea a costumelor pentru teatru și film. La teatru, îi place cum profilul și poveștile personajelor dictează caracteristicile hainelor, că trebuie să se gândească la cum arată ele și de lângă scenă, și din ultimul rând, la cum se simt actorii în ele, la cum prind ele viață. „Nu poți pune pauză la teatru, nu ai cum, și asta îmi place. Că trebuie să fii acolo, să nu pierzi niciun moment. Și atunci nu pierzi niciun moment nici din costumul ăla, cum se mișcă sau cum se așază.” În decembrie urmează să se joace spectacolul Noi doi, în regia Cătălinei Buzuioanu, pentru care Oana a făcut toate costumele.

De curând, a regizat și un scurtmetraj pe care plănuiește să-l înscrie la festivaluri. E despre frici, un soi de eliberare după toți anii în care simte că și-a pus singură piedici.

Nu i se pare că se risipește în prea multe direcții, pentru că se plictisește repede, pentru că are alergătura în sânge, pentru că și de-asta e la București: ca să încerce toate lucrurile care-i trec prin cap și de care se simte capabilă. „Sunt însetată de tot ce fac. Am depășit momentul de: Oare pot să fac asta?”