Cele mai iubite 5: Alexandra Ştefănescu

Geanta “baby blue”

Doamne, tare mi-e dragă geanta asta. Cred că face parte din categoria obiectelor pe care le-aș purta nonstop dacă nu m-aș teme să las impresia că altceva nu mai am în dulap. Pe lângă faptul că e de pânză, e ultra-încăpătoare și merge la orice, sunt extrem de atașată de ea în special datorită poveștii pe care o are în spate. Implică o tabără de design, o bună prietenă pasionată de artă, multă dărnicie și implicare. Fiecare din gașcă a primit cadou câte una, făcută de Lara de la zero. Fiecare cu propriul model. Printre un what to focus on: happy și un hakuna matata, s-a găsit și baby blue. Cu un font neglijent, fără majuscule, scris tremurat și cu un punct artistic apărut dintr-o greșeală, iese o imperfecțiune pe care eu o ador. Evocă multe, printre care una din piesele mele preferate, în care Archy [Marshall] își descrie idealul feminin prin Baby Blue, because it was the tone of everything I felt at that time. E și culoarea amintirilor mele de vara trecută, așa că port geanta asta mereu cu plăcere, simt că îmi aduce aproape acele momente, oricât de departe ar fi ele.

Blugii cu talie înaltă Abercrombie & Fitch

...fără de care nu pot trăi. Cu riscul de a părea ușor snoabă, recunosc că au ajuns să fie singurii blugi pe care îi port. După ani întregi în care îmi puteam cumpăra niște blugi care să îmi vină cât de cât decent doar de la Zara Kids, secțiunea 9-10 ani (cu toate că eu îmi luasem deja buletinul), am descoperit raiul într-un magazin A&F, odată cu o vizită la Paris. La impunătoarea mea statură de 1.60 m, m-am simțit mai norocoasă ca niciodată când am găsit niște blugi croiți parcă pe mine care, bonus, mă fac să par și un pic mai înaltă. Odată găsită mărimea potrivită, au început comenzile online. Și uite-așa, colecția mea de blugi a ajuns pe culmile gloriei.

Pantofii nude stiletto Musette

Mi se pare că o pereche de pantofi nu se poate demoda niciodată, și aici mă refer la ceva simplu, lipsit de brizbrizuri & co. Mai ales cei cu vârf ascuțit, care, după mine, sunt un must în garderoba oricărei tipe care se respectă. Oricât de sport te-ai îmbrăca în mod obișnuit, sigur dai măcar o dată în viață peste un eveniment formal pentru care trebuie să lași teneșii deoparte. Țin minte că m-am îndrăgostit de ei cum i-am văzut pe raft, așa, drăguți și micuți, cât de mărimea 35. Pe motivul că în dulap aveam deja destule perechi de tocuri, „dar nu modelul ăsta”, și având în gând zicala că o fată nu poate avea niciodată prea mulți pantofi, i-am cumpărat. N-ar fi fost primii pantofi negri pe care îi luam, iar roșii mi s-au părut prea maturi, așa că i-am ales crem, ca să meargă la orice. Mă fac să mă simt foarte lady-ish, mai ales dacă îi asortez cu ceasul cărămiziu Fossil. Nu e ușor să mergi pe ei, însă frumusețea pe care i-o dau piciorului și încrederea de sine pe care ți-o conferă nu se pot compara cu absolut nimic.

Brățara cu șnur roșu

Se zice că brățara de genul ăsta îți poartă noroc dacă îți pui o dorință când ți-o pui prima oară pe mână și o porți neîncetat. Ruperea ei înseamnă că visul tău s-a împlinit. La mine a fost un cadou de la mama înaintea intrării la liceu și, cu toate că dorința mi s-a împlinit și am ajuns unde mi-am dorit, ea nu s-a rupt, iar eu am continuat să o port. Mult timp mi-a luat să o și aleg din vitrina bijutierului plină de brățări cu simboluri de trifoi și infinit care, oricât de calitativ argintul din care erau făcute, tot kitschoase erau. A mea, cea mai delicată dintre toate, avea mici cristale care formează o inimă (cu toate că părea un cerc de la distanță), de aceea mi-a și plăcut. De doi ani încoace, mi-a îmbrăcat fin încheietura și a devenit una cu mine. Nu o vedeai niciodată pe Lexi fără brațărica ei roșie la mână, iar asta poate fi confirmat de oricine din anturajul meu. Asta până când am pierdut-o la început de martie la ziua prietenului meu cel mai bun. La fel ca o Cenușăreasă, dispăruse când m-am trezit. Cu o ultimă urmă de speranță în suflet, am întors toată casă pe dos și tot nu am găsit-o. Ultima amintire palpabilă pe care o am cu ea e de la Summerwell. Acum mă simt teribil de goală fără ea.

Cea mai pufoasă bluză de pijama din lume

Are chiar și urechi. Oh, și buzunare. Este ceea ce am tot purtat prin casă iarna asta, de când am primit-o cadou de Crăciun de la prietenul meu. Mi-a spus că a ales-o pe asta pentru că, dintre toate pufoșeniile de la Oysho, i s-a părut că seamănă cu mine. Mă cunoaște atât de bine și știe că în lucrurile largi mă simt cel mai comod, așa că mi-a luat-o L. Ține de cald oricât, am testat chiar, luna trecută, în mansarda fermei bunicilor unei prietene, cu geamuri care nu se închid bine și lemne pe terminate. Eram o mână de oameni dormind cu gecile pe ei ca să nu clănțăne de frig, iar eu eram salvată de căldura pijamalei mele. De fiecare dată mă duce cu gândul la serile acelea memorabile, dar principalul motiv pentru care țin așa mult la ea e altul. Mereu când o port îmi dă sentimentul de acasă, oricât de departe aș fi de plapuma și de perna mea.

Alexandra Ștefănescu are aproape 17 ani și învață la Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” din București. În timpul liber, citește, se plimbă cu Penny-ul și face fotografii pentru Plic, o revistă, recent încropită alături de o mână de alți liceeni pasionați ca ea.