Cele mai iubite 5: Andreea Niţoi

Am fost unul dintre oamenii pe care hainele i-au dat afară din casă (nu chiar la propriu, dar nici departe). Am lucrat în modă – mai întâi la 18-19 ani, în concept store-ul Zebra Society, apoi cu designeri români, pentru care am făcut comunicare online, client service, showroom management, logistică, eram fix ce le trebuia – și m-am obișnuit să cumpăr. Cumpăram din cele mai neinspirate motive: trend, etichetă, tristețe.

Eram mereu pe drumuri, mereu pe jos – cred că așa am început să simt „greutatea” și nepotrivirea hainelor care nu erau pentru mine, dar pe care le purtam pentru că erau cool. Așa că am făcut un switch destul de firesc: dinspre modă spre consumator (adică eu).

M-am oprit din cumpăratul impulsiv și nejustificat și mi-am făcut singură o regulă, pe care o respect: dacă trec 6 luni și nu am purtat o haină, atunci o fac cadou. Nu știu nici acum de ce m-am păcălit în consumerismul ăsta, dar mă bucur că m-am vindecat.

Azi cred că hainele mișto sunt alea care vin bine și se simt bine pe piele – alea care nu mă fac să mă gândesc la ceea ce port. Nu știu cum s-ar numi stilul meu personal; onest?

Oricum, hainele pe care le iubesc au perioade, pentru că sunt cele pe care le port mai des.

Verigheta maică-mii

M-am dus într-o zi pe la ai mei și, ca de obicei, m-am apucat să cotrobăi prin lucrurile maică-mii. Maică-mea se îmbracă exact ca mine – adică mișto, desigur. Așa că obișnuiesc să-i fur din haine, cu promisiunea că „de-data-asta-le-aduc-înapoi”.

Verigheta zăcea în cutia de bijuterii ca un obiect uitat într-un colț prăfuit de viață. Nu știu când a renunțat să o poarte. Aveam 20 de ani când m-am mutat de acasă – cred că tot cam pe-atunci, dar fără nicio legătură, ai mei au încetat să se mai iubească. M-am uitat la cercul ăsta perfect și mi-am zis că ar fi trist ca toată dragostea asta care a fost să dispară așa, de parcă n-a fost. Nu de alta, dar cea mai veche amintire a mea e cu ei doi îndrăgostiți. Așa că am pus cercul pe un lanț din argint și-l port, de-atunci, în fiecare zi.

Tricoul alb

Cea mai frumoasă parte din viața mea a început cu un tricou alb. Dacă aș fi inventat ceva important, precum roata, sigur ar fi fost tricoul alb. Am, probabil, zeci de tricouri albe și maxim 5 – cu totul – în alte culori. Din bumbac, vâscoză sau in și, dacă am noroc, cu un strop de mătase sau cașmir. N-am avut niciodată unul preferat, deși pe cel de la Murmur îl ador, pentru că trăiește, odată cu mine, o viață a lui.

Pantofii cu care nu merg la întâlniri

Mama le spune zdrențăroșii, dar pun pariu că îi plac, în secret, și că i-ar purta, dacă i-ar veni. Eu le zic pantofi, și cred că arată mai bine acum, zdrențăroși, decât atunci când erau noi, abia scoși din cutie. Dar nu îi iau niciodată la întâlniri – nu știu cine mi-a băgat asta în cap, dar ca să faci o impresie bună, știu că trebuie să ai pantofi impecabili.

Sunt argintii și i-aș purta în fiecare zi, pentru că merg cu orice, dar mai ales cu picioarele mele. Așa că am făcut o excepție, o dată, care mi-a confirmat regula. Cămașă, pantaloni de costum, palton – impecabile. Pantofii? Well, not so much. Eu mizam pe sala de meeting, cu o masă mare cât să îi ascundă – dar a trebuit să socializăm în hol. Și sigur că ochii ar fi putut să îi cadă pe orice, probabilitatea era infimă, șansele mici de tot, dar s-a uitat fix la pantofi. Pentru că ăsta e norocul meu.

Puloverul din cașmir

L-am descoperit într-un outlet și l-am cumpărat pentru că era moale, gri și costa foarte, foarte puțin. Era prea scurt și până acasă am fost convinsă că o să îl port o singură dată, dar bănuiesc că nu pot să am mereu dreptate. A doua zi m-am dus și am mai luat unul. Identic.

Plicul cu franjuri

Știi momentul ăla când prietena ta cea mai bună apare cu un accesoriu sau cu o haină atât de tare, încât rămâi prinsă în sentimentul de vreau-e superb-trebuie-acum-of? Cerina lucra deja de ceva timp pentru Molecule F, dar povestea era încă la început. Designul românesc nu era nici promovat și nici ușor de găsit. Oricum, ideea e că Cerina apărea cu tot felul de chestii mișto din designul românesc, de la Lucian Broscățean, la Ana Alexe sau Andreea Bădală. Și-ntr-o bună zi, plicul cu franjuri de la Patricia Vincent – cu o dungă roz care, recunosc, nu mi-a plăcut niciodată. Dar cu suficient de multe franjuri negre încât să pară decupat din silueta unei dansatoare din anii 20. Nu mai știu exact cum s-au întâmplat lucrurile – l-am împrumutat eu sau l-a uitat ea – cert e că a rămas la mine, pentru totdeauna.
_

Dacă ar fi musai să aibă o etichetă, Andreea Nițoi ar fi copywriter. Are 6 ani de când este 1/3 din trio-ul creativ Câmpan-Nițoi-Schwartz, aproape 4 ani de când este, în formula asta, co-fondator al studioului de creație cns | creative factory (Creatives Never Sleep pe Facebook), și 28 de ani cu totul. Când are ceva în plus de zis, scrie (într-un fel sau altul) pe undecided creative.