Cele mai iubite 5: Ciprian Ailenei

Eu o să judec mereu oamenii în funcție de cum se îmbracă. Și în funcție de cum se îmbracă, vreau să zic. Dacă oamenii pot fi judecați în funcție de cărțile pe care le citesc, de filmele la care se uită sau de ecuațiile de gradul al doilea pe care le pot rezolva, atunci pot fi judecați și în funcție de hainele pe care le poartă. Să te exprimi prin țoale mi se pare OK. Să te exprimi doar prin țoale mi se pare incomplet. O poveste n-are doar forme, are și conținut. Să vă zic niște povești acum.

Ghetele de oraș, dar nu de munte

Eram la puțin peste vreo 2.000 metri altitudine când am văzut, în sfârșit, cabana Caraiman și m-am prăbușit cu totul pe pământul plat de lângă ea. Înțelesesem de ce oamenii au ținut atâta vreme la ideea de Pământ plat. Le plăcea stabilitatea, sunt sigur. Ultima oară când am mers pe o suprafață neînclinată fusese cu vreo 10 ore înainte de asta, adică înainte să pornesc pe un drum despre care nu știam mare lucru. Nu știam nici c-o să trebuiască să mă țin de copaci, iarbă, lanțuri sau de orice altceva apucam ca să nu cad într-o râpă adâncă, nici c-o să dau de multe plăcuțe comemorative ale unor tineri ajunși pe acolo înainte mea, dar care n-au terminat niciodată drumul, nici c-o să înceapă să plouă și că picioarele o să-mi funcționeze doar din instinct.

A fost prima oară când am mers pe Jepii Mici, un traseu de munte despre care aveam să aflu că este considerat dificil chiar și de cei care parcurg des trasee de munte. Eu nu parcurg des trasee de munte. Dar n-a contat. Ce a contat a fost faptul că aveam în picioare cea mai frumoasă pereche de ghete. Cea mai frumoasă pereche de ghete era de la Zara. Erau – și sunt în continuare – ghetele perfecte, însă ele, exact ca mine, nu erau pregătite pentru un munte derbedeu ca ăla.

Le-am ținut minte și le-am iubit mai mult ca oricând de atunci, fiindcă nu m-au lăsat baltă și au fost alături de mine, chiar dacă nu erau decât niște ghete de oraș, nu de munte.

Ochelarii de vedere cu ramă rotundă, perfect rotundă

Cred că ochelarii sunt accesoriul cel mai intim al unei persoane. Al unei persoane care trebuie să împrumute dioptrii ca să vadă realitatea așa cum o văd alții, adică. Și atunci, dacă ești așa intim cu o pereche de ochelari, mi se pare normal să-ți cauți perechea mult, da’ mult, până simți că ai găsit-o. Și așa am găsit eu perechea mea perfectă de ochelari, după niște luni de căutări, într-un mic magazin de optică de pe la Unirii. N-are brand, e handmade (cred, n-am înțeles exact, nu mi-a păsat mult) și e perfect funcțională. Știam că ochelarii pe care îi vreau trebuie să fie negri, cu ramă rotundă, perfect rotundă, fiindcă Wally Olins, un nene specialist în branding, domeniu drag mie, așa avea. Și eu tocmai îi citisem ultima carte și el tocmai murise și știam că așa trebuie să fie.

Desigur, faptul că Harry Potter e mult mai popular ca Olins înseamnă că majoritatea celor care mă văd mă întâmpină cu un „ce look Harry Potter ți-ai tras”, dar ce știu ei. N-o să le zic că n-am citit nici măcar o carte cu Harry Potter și că nu-mi place, ci doar o să dau resemnat din cap, ca să evit o discuție recurentă.

Chiloții cu jucători de baseball

Eram într-un H&M, tocmai mă gândeam că imaginea unui bărbat așteptând plictisit o femeie, lângă o cabină de probă, e pe nedrept mai populară ca cea în care o femeie face același lucru, așteptând un bărbat, adică, fiindcă chiar asta se întâmpla atunci și acolo. Femei așteptându-și iubiții, tot cu nerăbdare. Ba chiar e mai amuzant să auzi cum o femeie își critică prietenul. „Cămașa-i drăguță, da’ îți scoate burta în evidență, n-o iei”. E un măcel în cabinele de probă de la băieți, vă zic.

Așa. Eram într-un H&M și atunci văd pe un raft chiloții cu jucători de baseball. N-am stat să mă gândesc dacă chiar îi vreau, dacă am nevoie de ei sau dacă orice altceva. Știam că trebuie să îi cumpăr pentru că tocmai terminasem de citit The Art of Fielding, o carte scrisă de un tip american, în care se desfășura un întreg coming-of-age story, într-un context legat de baseball. Nu știam mare lucru legat de baseball, înainte să citesc cartea asta, însă îmi place literatura americană și poveștile cu coming-of-age și chiar dacă n-a fost neapărat o carte genială, mi-a plăcut, iar perechea asta de chiloți mi s-a părut o metodă bună de a exprima asta. Acum aștept cu interes să și joc baseball.

Bluza pop art cu material rezistent la nopți de beție

Deși initial mă număram printre cei care nu înțeleg de ce oamenii poartă tricouri cu Ramones, deși nu ascultă Ramones, m-am vindecat între timp. Cred că dacă îți place un element dintr-un întreg - și doar un element - ai tot dreptul să-l preiei doar pe el și să-l folosești cum crezi, fără să fii obligat să preiei și întregul. Adică, dacă îți place tricoul, nu trebuie să-ți placă și muzica, că până la urmă nu toate lucrurile trebuie să aibă un mesaj sau vreo legătură, deși, ce-i drept, e mai frumos când au.

Așa-i și cu bluza asta popart-esquă pe care am găsit-o pe net. Criminal Damage scrie pe eticheta ei, dar asta nu-i important. Important e că are Roy Lichtenstein pe ea și că mie mi-a plăcut. Deși nu pot să zic că am vreo legătură puternică cu pop art-ul sau că viața mea este condusă după vreo idee de care am dat în popartosferă, lucrările lui Lichtenstein mi-au fost simpatice și am dus simpatia asta mai departe, cumpărând o bluză. Bluză pe care am hotărât să o fac „bluza de beție”.

Să vă explic ce este o bluză de beție. O bluză de beție (poate fi orice altă piesă vestimentară, desigur) este acea bluză pe care o îmbraci când știi că există mari șanse să te îmbeți și să ajungi acasă – să folosim un cuvânt drăguț - șifonat. N-am îmbrăcat-o des, dar atunci când s-a întâmplat, am ajuns fie pe o bucată de bordură din fața unui club, fie pe gresia din baia cuiva, beat, dar fericit, iar ea îmi ținea de cald. Mulțumesc, bluză. Mulțumesc, Lichtenstein.

Geaca galbenă de Islanda, care n-are nicio legătură, de fapt, cu Islanda

Pe geaca asta galbenă am salvat-o de la Miniprix, fiindcă mi-a promis c-o să mă ducă în Islanda, deși, ea, săraca, n-are nicio legătură dovedită cu Islanda. Și am crezut-o pe cuvânt, ce să fac. Nu m-a dus fizic acolo niciodată încă, însă cumva continui să o asociez cu un landscape islandez, așa că atunci când o îmbrac mă face mereu să mă simt ca-n Islanda și-s mulțumit. Simt că toată treaba asta a pornit de la vreun videoclip Sigur Rós pe care l-am văzut cândva, dar n-aș putea să arăt cu degetul care exact. Prima oară am purtat-o la Electric Castle anul ăsta, unde a făcut față la tot ceea ce înseamnă vreme instabilă, așa că am hotărât ca ea să devină geaca mea oficială de festivaluri, geacă pe care o s-o îmbrac mereu la evenimente dintr-astea muzical-obositoare, mai ales când vremea se anunță a fi islandică. Islandică ca-n capul meu, adică, că nu știu cum e vremea în Islanda, pe bune.

Ah, și nu v-am zis partea cea mai bună la ea. E mai mare cu un număr sau două, fiindcă așa-mi place mie, ceea ce-nseamnă că poate să mai intre o persoană acolo, în universul ei galben și islandez, cu mine.

***

Ciprian are 25 de ani și leagă și dezleagă campanii online de tot felul într-o agenție digitală, iar când nu face asta, scrie vrute și nevrute despre muzică și concerte, împreună cu un amic, pe SubAsfalt.ro. Iar când nu face nici asta, ei bine, își trăiește cei mai frumoși ani din viață.