Cele mai iubite 5: Matei Schwartz

După vreo opt ani petrecuți în jurul țoalelor – mai întâi ca jurnalist de modă, apoi ca retailer și, în fine, ca producător –, plus douăzeci și cinci la propriu în ele, m-am văzut pus dese ori în fața întrebării „ce-ți place să porți?” Adevărul e că habar nu aș fi avut cum să răspund sincer până acum vreo trei-patru ani.

Am reușit cu greu să mă-mbrac cum îmi place. După cum am chef. Pentru că am fost multă vreme un fel de mim. Un papagal, cum zicea taică-meu. Purtam pantaloni largi într-a cincea, pentru că-i plăceau lui frate-meu, tricou mulat într-a şasea, pentru că așa purta Robert, băiatul mai mare care m-a dus la bătăi, și mi-am îmbâcsit ani de zile părul cu gel, că așa era moda în liceu.

A trebuit să lucrez ani de zile cu moda asta ca să mă prind că niciodată nu ar trebui să fie după ea. Am înțeles cu greu că ea, Moda, este precum o femeie supusă – subversivă, insinuantă și veșnic cuceritoare – pentru că are un interes de apărat în fața mea, la fel ca oricare altă femeie întreținută. Iar mie-mi plac gagicile independente, după care mai atârnă unu’-doi pierde-vară.

Așa că acum nu mă mai uit doar la ambalaj, etichetă sau ce se poartă, ci la ce-mi vine mai bine, ori pe cine (pardon, „ce”) port cu mai mare plăcere. Nu mi-e ușor să iubesc haine, pentru că mă atașez greu de orice, în general. Nu am vreun talisman norocos, nu am suferit pentru niciun obiect pierdut și nu cred prea mult în sufletul lucrurilor. Poate tocmai fiindcă cred atât de mult în cel al oamenilor. Totuși.

Tricoul gri cu buzunar

Am învățat în ultimii doi-trei ani cam totul despre tricouri, făcându-le. După multă trudă, am reușit să producem tricoul meu preferat. Pe care-l port cu mai mare plăcere decât orice CK, Guess, Uniqlo, sau Margiela. Nu pentru că e BOLD, ci pentru că este gri, în V, cu buzunar. Adică perfect.

Hanoracul jmeker

Când eram mai puști, m-am îndrăgostit. Ca noi toți. Femeia pe care am iubit-o zicea că dacă nu ar fi existat hanoracul, ea l-ar fi inventat. L-am purtat de mic, când eram rapper, și l-am redescoperit la nouășpe ani, când m-am prins și cum e să iubești. Uneori mă gândesc că poate și din pricina asta am rămas atât de legat de el. Astăzi, am zece-cinșpe hanorace, dintre care cel puțin trei-patru sunt împrumutate sau uitate constant pe la prieteni și prietene.

Căciula cu Yankees

Am luat-o din Times Square, anul trecut, și am purtat-o zilnic toată iarna. Pentru că mi-a adus aminte tot timpul de orașul în care vreau să-mi petrec restul tinereților. Și poate pentru că mi-a consolidat un pic imaginea asta de puști tembel pe care simt că încep să o pierd odată cu vârsta. Ovidiu, un prieten drag, zice că e de hipster, deci așa trebuie să fie.

Sacoul bine tăiat

Fendi (pentru că s-a nimerit să-mi stea perfect). M-am prins cu greu cât de mult îmi place să port sacou. Adică m-am ferit de el ca de dracu’, pentru că aveam impresia că nu e despre mine. Ei bine, sacoul din material subțire, cu căptușeală mișto și tăietura perfectă, este făcut pentru mine. Mă simt mai bun, mai frumos, mai deștept când îl port. Aștept păreri pe Facebook.

Tenișii foarte purtați

Același prieten bun, Ovidiu (și omul de la care cred că am învățat cele mai multe lucruri despre țoale), m-a cam obligat acum vreo 4-5 ani să-mi dau jumătate de salariu pe niște teniși Balenciaga fluorescenți. Superbi. Zilele trecute ne-am revăzut și purtam aceiași teniși, dar mai consumați, mai vechi – mai plini de viață, zic eu. El m-a sfătuit să-i arunc urgent, iar eu am replicat că abia acum îmi plac cu adevărat. Nu cred că-i voi arunca vreodată. Povestea este valabilă și pentru Converse ori Adidas.

Matei Schwartz încă are 25 de ani, dar timpul trece. Lucrează de aproape 3 ani în slujba etichetei BOLD, produsul echipei de creație a C-FABRI.CA, The Factory For Smart Fashion Concepts. În curând, pe ecrane.