Cele mai iubite 5: Raluca Roşu

Am un atașament periculos, organic și de nestăvilit pentru obiecte. Haine, mai precis. Cu poveste, dacă se poate. La început le cumpăram și le îmbrăcam ca să mă ascund, ca trupul meu să nu mai fie subiectul unor interminabile discuții. Apoi a început să îmi placă. Apoi am vrut să mă arăt, să le arăt pe toate cele care pot fi. Le cumpăr de obicei din magazinele second-hand, dar nu e o regulă. Așa știu însă sigur că vor avea poveste. Cât mai colorate, sclipici, paiete, voal, mătase, volane, imprimeuri, supradimensional, scandalos, autoironic. Și ca să îl parafrazez pe Dali: Singura diferență dintre mine și cineva dependent de haine este că eu nu sunt dependentă de haine. Doar le adun sistematic.

Tiară de plastic multicoloră

Cumpărată de la secțiunea de copii Accessorize, într-un mall oarecare din Marsilia. Era vară și orașul înăbușitor mă presa să îmi asum un rol mult prea feminin, matur. Așa că mi-am trântit pe creștetul capului tiara multicoloră și am comandat un Cola cu pahar cu tot. L-am rugat apoi pe iubitul meu să mă fotografieze, așa cum o făcea tatăl meu în copilărie la ieșirile noaste pe terase cu scaune de plastic. Am reinterpretat-o apoi pe Holly Golightly într-o stație de autobuz părăsită din București, cu o rochie vișinie ieftină de catifea și sandale aurii. O țin mereu la vedere, undeva în vârful muntelui de accesorii și o așez pe cap de fiecare dată când îmi amintesc de ea. Am tărât-o cu mine și în Control, spre surprinderea oamenilor mari și serioși de acolo. Nu ies cu ea în București decât însoțită.

Steagul american

Steagul îi aparținea inițial iubitului meu, Ionuț. L-a cumpărat în aceeași călătorie în Marsilia, ca o glumă pentru un prieten din România. Steagul s-a transformat treptat într-o reaminitire constantă a proiectului nostru comun, plecarea în America. L-am furat apoi și mi l-am înfășurat în jurul trupului, l-am purtat ca fustă și mi-am învelit întreaga viață în el. Am pozat cu el, în el, lângă el. Devenise doar al meu, pe nedrept. A fost returnat apoi proprietarului, a fost folosit ca draperie, iar acum atârnă lângă pat, amintindu-ne de realitatea vieții viitoare în America. Eu în New York, el în Washington DC, amândoi în America. Steagul e acum al nostru.

Fujitsu Siemens Lifebook

Port cu mine acest laptop aproape peste tot, deși îmi împovărează umărul de fiecare dată. Mă trezesc lângă el, adorm cu el rulând scene din serialele sau filmele mele preferate. Pe el mă uit la Girls, intru pe Facebook, îmi scriu postările pe The Daily Tutli-Putli. Mi-am scris eseurile pentru facultate pe acest laptop și urmează să îmi scriu și lucrarea de dizertație, despre doi bărbați dragi mie, Albert Camus și Erich Fromm. Îmi editez pozele și îmi povestesc viața pe el, urmând să îl car cu mine chiar și în New York, până când voi găsi altă mașinărie dispusă să îmi condenseze viața între plastic, sitclă și metal.

Ochelari fake Armani

I-am găsit de curând rătăciți în camera mea de acasă, din Reșița. E posibil să fi aparținut bunicului sau să fi fost uitați de vreun prieten excentric al părinților mei, sau pur și simplu de cineva foarte fidel trendurilor anilor 80-90. Îmi place eticheta ușor dezlipită pe care scrie Armani și evidența faptului că sunt fake. Îmi place că îmi depășesc linia feței, că sunt “in your face’’, că îmi sunt mari și că pot arăta oricând ca un agent FBI dacă adaug un sacou sau un palton strâmt și o cravată. Îi port cât de des pot, încercând să nu neglijez celelalte perechi dragi de ochelari, peste 10 la număr. În perioada în care i-am găsit urmăream cu foarte mare entuziasm Criminal Minds și m-au ajutat să îmi intru în rolul de presupus undercover agent foarte ușor, deși tot ce reușeam să fac era să ies și mai tare în evidență.

Bocanci de piele Zara

Cu ei a fost un moment magic, de tipul celor din filmele de la Hollywood cu și pentru adolescente. Am intrat în magazin și i-am văzut. Erau perfecți pentru orice, pentru oricând, vedeam distinct o aură în jurul lor. Sunt un cadou de la prietenul meu și i-am purtat aproape încontinuu din acea zi din ianuarie 2013. Venirea verii nu mă îngrijorează – voi găsi eu o soluție pentru a continua să-i port. I-am pozat deja în nenumărate ipostaze, simt că au o viață doar a lor sau că eu am deja o viață împreună cu ei. Sunt printre puținele obiecte care știu sigur că vor veni cu mine în mult-așteptata plecare la New York din această vară. Vreau să pășesc cu ei prima dată pe pământ american, de-asta sunt sigură.

Raluca Roșu are 23 de ani și tocmai a terminat cinci ani lungi și plini de entuziasm la Facultatea de Filosofie din București. Urmează să se mute în New York în august pentru a studia teorie psihanalitică la New School for Social Research. În aprilie 2012 a început un blog de stil personal, The Daily Tutli-Putli, de care speră să nu se despartă prea curând, pentru că i-a devenit și casă și drum, și viață trecută și prezentă, dar mai ales viață care tot timpul vine.