Complexul Olive Oyl

Asta a fost în mintea mea o lungă perioadă de timp. Eram mică și-mi plăcea să mă imaginez personaj de desene animate, cu eroul lângă mine și răpită de personajul cel rău, salvată de erou, răpită din nou și tot așa. Era încă pe vremea când îmi puneam șosetele lui tata în sutienul mamei și dansam pe Andre.

Așa că, în momentul în care băiatul de care îmi plăcea în secret de prea mult timp m-a strigat „Olive!”, am simțit că tot sângele din corp mi se urcă în obraji. El era, bineînțeles, clișeul din orice școală: înalt, cu ochi albaștri, îngâmfat și cu simțul umorului. În același timp cu sângele din obraji s-a ridicat și nivelul nasului meu, doar nu puteam să-l las să vadă că mă afectează că mă bagă în seamă, oricum nu aș fi știut să reacționez dacă m-aș fi uitat la el sau dacă ar fi venit la mine să-mi spună ceva. Abordasem atitudinea care părea perfectă, adică făceam pe inabordabila. Win.

Am trecut noi, eu și nasul meu, pe lângă el, care mai era cu câțiva băieți. În mintea mea, devenisem deja fata cool, singura dintr-o gașcă de băieți.

„Uită-te, mă, la aia! Două bețe-nfipte-n fund!”

Dacă atunci când m-a strigat prima oară am simțit că mă înroșesc, acum obrajii îmi luau foc. Mi-am păstrat mersul țanțoș și nasul pe sus, deși aveam deja fața schimonosită. A fost prima oară când am văzut-o pe Olive cu alți ochi.

Am ajuns acasă și am așteptat să înceapă desenele. Ce fusese în mintea mea? Olive e urâtă și diformă, are degetele de la mâini prea groase și se îmbracă dubios. Și picioarele. Picioarele! Două bețe înfipte în fund. Fund care nu prea e, de fapt. Și genunchii mult prea proeminenți. Dar, la cât de slabe-s picioarele alea, e imposibil să nu iasă genunchii în evidență. Și bocancii maro imenși. Zici că e pe schiuri, clar! Nu-mi mai place de ea, nu-mi mai place nici de Popeye. Ce vede la ea?

Cam asta se petrecea în capul meu, până în momentul în care m-am văzut în oglindă. Nu mă schimbasem de hainele cu care fusesem la școală: aveam o bluză albă și o fustă maro, ambele largi. Și niște pantofi sport maro în picioare, pe gleznă. Maro, ca ai lui Olive. Totul era larg, iar din fustă ieșeau două bețe rahitice, care intrau apoi în încălțămintea largă și ea. Am înțeles imediat: băiatul de care-mi plăcea atât de mult avea dreptate, aș fi strigat și eu după mine pe stradă, dacă m-aș fi văzut. Da, mă simțeam jignită. Dar cel mai tare mă afectase faptul că îl înțelegeam perfect și că, în momentul în care m-am uitat în oglindă, cu vocea lui în minte, mi-am dat seama că arătam ca o subnutrită.

Am luat măsuri imediat. Am renunțat la fustele pe care le aveam și le-am înlocuit cu pantaloni cât mai largi și băiețoși. În culori cât mai pământii. Cred că încercam să fiu cât mai invizibilă. De fiecare dată când îl vedeam în curtea școlii, mă înroșeam și evitam orice fel de contact vizual cu el, deși sunt sigură că nu și-ar mai fi amintit de mine.

Dădeam rewind și play tot timpul. În funcție de stare, auzeam „Două bețe-nfipte-n fund” spus de fete, femei, bărbați, cântat, recitat, șoptit. Era laitmotivul meu.

Am terminat școala generală în pantaloni largi, am terminat și liceul în pantaloni largi. Din când în când, mă mai încumetam să îmi scot picioarele în lume. Inevitabil, auzeam câte o remarcă, hitul din mintea mea sau alte variațiuni: „Nu vorbi, că-și ia zborul!” sau „Pot să-mi aprind și eu țigara cu piciorul tău?” Imediat după dovada total neinspirată de curaj, reveneam la ce deveniseră între timp pantaloni largi cu multe buzunare.

Tot în liceu am cunoscut un băiat foarte mișto. Nu era din Buzău, era fratele unei colege cu care am vorbit întâmplător la telefon și am păstrat legătura. Am vorbit foarte mult la telefon o vreme și cred că asta era cel mai important pentru mine: putea să mă cunoască înainte să-mi vadă picioarele. Prima oară când ne-am văzut aveam, bineînțeles, pantaloni largi. I-a plăcut de mine și face to face. În vara aia, am mers la mare și a fost pentru prima dată când mi-am afișat olivele la plajă, de față cu băiatul care mă ținea de mână pe stradă. Aveam în bagaj o singură fustă: albă, mulată pe fund și mai largă în jos, lungă până sub genunchi. A fost prima oară când mi-a spus cineva că îmi stă bine în fustă. Nu numai el, ci și ceilalți prieteni cu care eram la mare. Când îmi mai făceam curaj să port fustă, purtam numai fusta albă. Rar, dar o purtam. Era un mic pas.

În facultate, am stat doi ani cu o tipă la fel de băiețoasă ca mine. Corina avusese și ea aceeași problemă cu picioarele. Era perfect, mă înțelegea, nu credea că-s nebună. Numai că ea trecuse peste etapa asta și purta și fuste. A văzut că am o plăcere nebună să o analizez când se machia și a început sa mă machieze și pe mine. Și după, își scotea o fustă sau o rochie și mă punea să mă îmbrac, așa, în joacă: „Nu, Ioana, nu o să ieși din cameră îmbrăcată așa. Voiam doar să văd cum îți stă”. A ținut-o tot așa, până în momentul în care am ieșit în fustă scurtuță în fața căminului, să bem o cafea. Se îmbrăcase și ea, ca să nu mă simt vulnerabilă.

După câteva săptămâni, eram cu ea la cumpărături și îmi luam rochie și sandale cu talpă ortopedică de 5 cm. Adică tocuri, pentru mine. După alte câteva săptămâni în care m-am tot îmbrăcat cu rochia și sandalele prin camera de cămin, mi-am făcut din nou curaj și m-am dus la o petrecere cu ele. Până la metrou, am mers un pas în spatele Corinei, în ideea că oamenii de pe stradă o să o vadă pe ea mai întâi și nu o să se mai uite la mine. Am fost încordată toată noaptea și nu m-am ridicat de pe scaun. Dar fusese un pas major. Ușor-ușor, am început să îmi mai iau rochii, pe care nu le purtam. Dar erau și ele acolo, prin muntele de pantaloni largi și închiși la culoare.

La serviciu, lucram tot cu eroina mea Corina. Popeye-ul meu, practic. Tot acolo am cunoscut și o altă eroină. Sorina. Prima m-a învățat să mă machiez și m-a scos afară în fustă scurtă de câteva ori, a doua m-a făcut să vreau și chiar să port rochii la birou și să le mai asortez și cu tocuri de minim 10 centrimetri. Aveam tot timpul diverse întâlniri cu clienți sau jurnaliști, iar ea se îmbrăca impecabil – cu rochie, fustă sau pantaloni, tocuri sau fără tocuri, emana feminitate. Mi-a dat, la un eveniment, o pereche de pantofi, apoi am mers la cumpărături împreună și mi-am mai luat câteva rochii. Pe care mă încuraja să le port cât mai des.

Când sunt pe stradă, încă mai întreb: Tipa aia are picioarele la fel de subțiri ca ale mele? De cele mai multe ori, am următorul răspuns: Frate, aia e slăbănoagă, tu ai picioare ok, ești fraieră. Mă uit sceptic și continuu discuția pe care o aveam înainte de întrebare.

Mâine, când mă trezesc, o să fie a opta zi consecutivă în care mă voi îmbraca numai în rochie. Pentru că acum 8 zile mi-am dat seama că am mult mai multe rochii și fuste decât pantaloni. Multe rochii pe care nu le-am purtat niciodată. Așa că m-am hotărât să port numai rochii și fuste până le îmbrac pe toate, lungi, scurte, largi, mulate.

Mâine, când mă trezesc, o să mă îmbrac, o să mă uit în oglindă și o să ies din casă cu zâmbetul pe buze. Până la prima persoană care se uită la mine și la picioarele mele și o să știu la ce se gândește. Iar la a doua persoană deja îmi piere entuziasmul. Apoi e o perioadă în care nu e nimeni pe stradă și îmi vin în minte cuvintele prietenilor: Mă, ești nebună, n-ai picioarele subțiri! Și îmi revine, ușor-ușor, zâmbetul interior. Până la prima persoana care se uită la mine și la picioarele mele și știu la ce se gândește. Și tot așa. Da, am în continuare picioare rahitice. Da, mă simt cel mai bine când am pantaloni (care, între timp, nu mai sunt asa largi). Numai că nu-mi mai pasă așa tare. Până la prima persoană care se uită la mine și la picioarele mele și știu la ce se gândește.

Fotografii de Adi Bulboacă.