Cum să te îmbraci responsabil: 12 sfaturi inspirate de Pelicam 2016

Nu-ți cumpăra chestii de îmbrăcat decât dacă ești sigură că le vei purta de minim 30 de ori

De ani de zile nu știu cum să scap de haine. În casă, ele apar de cum intri și dai cu ochii de cuierul burdușit, apoi le ginești pe fotoliu, pe canapea, pe scaune, una-două aruncate și pe spalier, și încă nu am intrat în dormitor, unde e regatul lor. Nu sunt deloc o fashion addict, dar sunt ceea ce putem numi o strângătoare, care nu reușește decât cu mare dificultate să se despartă de lucruri.

În cazul ăsta, sfatul pe care l-a dat Lucy Siegle la dezbatera Pelicam Talks despre fashion m-a lovit direct: nu-ți cumpăra chestii decât dacă știi că le vei purta de minim 30 de ori. Lucy e jurnalistă la The Observer (unde are o rubrică despre cum să trăiești echitabil), The Guardian și BBC și producătoarea filmului The True Cost, care a fost la Pelicam. Dintr-odată m-am gândit că am găsit în sfârșit unealta cu care să mă descotorosesc de cele câteva kilograme de haine care nu-mi mai încap în casă.

Mi-am luat chestii aiurea pentru că m-am gândit mamă ce mișto ar fi dac-aș purta asta. Dar nu le-am purtat nici-o-dată. Ele vor pleca primele. – Karin Budrugeac

Evită să cumperi piei și blănuri

Un papuc de piele e un papuc de piele și are niște avantaje, dar în același timp ai tot felul de substituți pentru piele și aici nu mă refer la cheap-os, mă refer la niște piei ecologice care au și mai multe avantaje decât pielea, care e destul de dubioasă la întreținere.

Dacă ăsta vrei să-ți fie look-ul, există niște blănuri ecologice care imită blana și care sunt foarte mișto, iar în cel mai rău caz, dacă chiar îți dorești o blană adevărată, măcar ia-ți-o dintr-un second hand sau încearcă să iei una de la maică-ta sau de la cineva care are deja.

Prețul chiar reflectă producția

Când intri într-un magazin și te bucuri că ai găsit o haină cu 10 lei și nu e un second hand, trebuie să te gândești că cineva îți plătește haina aia, pentru că n-are cum să coste 10 lei, așa cum n-are un uscător de păr cum să coste 10 lei. Cineva nu e plătit în toată chestia asta. Prețul chiar reflectă producția, ce se întâmplă în spate. Dacă ai un salariu, mai bine îți strângi niște bani și îți iei ceva mai ok. Știi că măcar ai plătit munca aia.

Încearcă să reduci amprenta de carbon

Aș sugera și să nu le speli atât de des. În momentul în care ai un material care nu se împute, adică dacă nu e foarte foarte ieftin, atunci îți permiți să nu-l speli de fiecare dată după ce l-ai purtat. Nu încurajez împuțiciunea personală sau igiena precară, ci să menții o viață mai lungă pentru produs și să micșorezi amprenta de CO2. – Ioana Ciolacu, designer

Uită-te întâi la materiale și proveniență, și apoi la preț

Caută haina de eticheta aia cusută pe dinăuntru, și abia apoi decide dacă vrei s-o duci în cabina de probă. Mi s-a întâmplat de nenumărate ori să-mi spun „topul ăsta și gata”, încercând să uit că tocmai am citit Cambodgia, Bangladesh sau China pe etichetă. Nu te păcăli cu argumentul că luând hainele astea, îi ajuți pe oamenii din acele țări să aibă un loc de muncă. E o idee repetată obsesiv de marii producători pentru a ne face să ne simțim bine că ne cheltuim banii pe hainele lor. Dar pentru oamenii care cos 400-500 de buzunare pe zi, iar la final de lună nu au niciun ban de trimis acasă, gestul nostru nu face decât să contribuie, fie și minuscul, la perpetuarea abuzurilor.

Susține designerii locali

Pentru că nu sunt niște oameni fără chip din spatele unor conglomerate al căror unic scop e să facă bani. Sunt, de cele mai multe ori, oameni extrem de pasionați de ce fac, care au mici ateliere proprii sau colaborează cu croitorese din orașul lor, cu o poveste mișto în spate, capabili să-ți spună totul despre haina de pe tine: ce a inspirat-o, materialele alese pentru ea și de unde le-au cumpărat, cine și unde a făcut-o, de ce te costă cât te costă. Și serios, prețul nu e atât de mare pe cât pare. Impresia pe care o faci oriunde cu o haină de designer nu se compară cu uau-ul instagram friendly pe care-l produce o cârpă de la 13 lei care se lasă după câteva spălări (asta dacă-ți mai vine s-o îmbraci după ce ajungi cu ea acasă).

Alma Bravescu, fondatoarea brandului NOON, are propriul atelier în București. Pentru noua ei colecție, a folosit in cumpărat local și încearcă să lucreze numai cu fibre naturale. REDU e un proiect din Iași care încurajează upcyclingul, făcând haine din resturi luate de la fabricile de confecții și din haine donate. Și astea sunt numai două exemple din România.

Nu arunca hainele

Dacă totuși ai făcut un gest impulsiv, gândește-te la moduri responsabile de a compensa. Caută locuri unde se reciclează textile sau organizații care au nevoie de haine, fie pentru a le da mai departe sau a le recicla în moduri creative. Întreabă, însă, înainte ce fel de haine le trebuie, pentru că nu orice cârpă de prin dulapul nostru le e de ajutor oamenilor care nu-și pot permite să-și cumpere. Spală hainele și oferă-le așa cum ai oferi un cadou.

PS: Dar nu-ți imagina că datul mai departe e soluția etică la risipa noastră. Hainele trimise în Haiti în urma cutremurului din 2010 au fost atât de numeroase încât nimeni nu mai trebuia să-și mai cumpere vreodată îmbrăcăminte. Munții de donații care zăceau prin porturi au dus la prăbușirea afacerilor textile locale. 

Using vs. using up

O idee exprimată de Lucy Siegle la Pelicam a fost aceea că, în ultimele decenii, marile companii au reușit să convingă oamenii că hainele sunt niște obiecte de consum la fel ca șamponul, de exemplu.

Ăsta nu era cazul pe vremea părinților sau bunicilor noștri, care nu de puține ori își făceau haine pe măsura lor, la croitor. Spălau, călcau, apretau și păstrau cu grijă și pentru că nu-și puteau cumpăra haine toată ziua, bună ziua, dar și pentru că apreciau munca de dinainte și efectul de după. 

Ia-te după revistele de bărbați

Am citit la un moment dat, că hainele pentru femei sunt de o varietate imensă și din materiale de proastă calitate, pentru a le împinge să cumpere mai des, mai mult. În schimb, bărbații, care ies mai rar la shopping, au parte de haine de mai bună calitate, atât în ce privește materialele folosite, cât și croiala. Asta și poate pentru că mulți dintre ei au înțeles că nu ai de fapt nevoie decât de câteva haine foarte bune pe care să le rulezi cu maxim de eficiență.

Când am descoperit revista Esquire, la 19 ani, am început să disprețuiesc revistele de modă pentru femei. Traduceam stilurile bărbătești pentru ediția românească a revistei visând la o echipă de stiliști care ar da sfaturi la fel de practice fetelor de vârsta mea, și nu sugestii de cum să porți roșu ca o divă și ce să ai neapărat în dulap vara asta. Esquire vorbea despre stil, revistele pentru femei vorbeau despre modă. Esquire făcea educație, revistele pentru femei direcționau impulsuri. Mi s-a deschis un întreg univers privind alegerea matarialelor, cum se poartă o cămașă, cum să faci layering vara, de ce nu ai nevoie de mai mult de un singur palton al dracului de bun pe care să-l poți purta și 10 de ani, dacă ai chef. Și-mi place uneori să cred că nu mai sunt omul care ar sparge bani pe haine, ci ar investi.

The more you spend, the less you spend

Carlo Rivetti, unul din oamenii-cheie din echipa Stone Island, brandul italian lansat în 1982 de graphic designerul Massimo Osti, a spus într-un interviu o chestie care a rămas cu mine: „Bunica mea mereu spunea că cu cât cheltuiești mai mult, cu atât cheltuiești mai puțin. Asta pentru că tu cumperi calitate, iar calitatea durează.” – Gabriela Pițurlea

Pune întrebări

Ce pot să fac eu? e întrebarea care ne paralizează de cele mai multe ori atunci când vine vorba despre moda etică sau responsabilă. Din rolul nostru de consumatori de rând, avem impresia că suntem prea mici și că nu contăm în niciun fel în marea schemă a caracatiței care e industria modei. Că puterea noastră este insignifiantă în contextul intereselor comerciale ale unor corporații și ale unor guverne care oricum fac ce vor pentru profitul lor. Cum poți tu să schimbi câți dolari primește pe un kil de bumbac un plantator din America de Sud de la o fabrică din Asia? Cum poți tu să schimbi cantitatea de apă și de energie electrică folosită de fabricile din Bangladesh pentru fabricarea unei perechi de blugi? Cum poți tu să te asiguri că muncitorii din fabricile astea au condiții decente de lucru, ca oamenii, nu ca sclavii? Cum poți să deosebești companiile care chiar produc responsabil de alea care-ți servesc doar campanii de PR? Îți spui că n-ai cum, te simți vinovat și inutil și te-nfigi într-o porție de fast fashion în primul magazin care-ți iese-n cale, oricare, ca să uiți măcar cinci minute de cât de mic ești și cât de nasoală e lumea. Doar că ăsta e și jocul lor. Marilor companii le convine lipsa de încredere pe care consumatorul o are în propria putere. E o slăbiciune pe care se bazează atunci când își dau voie să facă măgării, pentru că sunt aproape siguri că nimeni nu o să-i întrebe nimic. Așa că ce putem să facem fiecare cu prima ocazie când intrăm într-un magazin e să punem întrebări. Nu vă supărați, unde e făcută bluza asta? Nu vă supărați, din ce e făcută bluza asta? Nu vă supărați, în ce condiții e făcută bluza asta? Chestii din astea mărunte, dar atât de relevante pentru un sistem mai transparent. În momentul în care tot mai mulți consumatori o să întrebe lucrurile astea și o să tot insiste cu ele până primesc răspunsuri concrete, informația o să ajungă de la lucrătorii comerciali din magazine la conducere nu doar sub formă de notificare a unei stări de fapt, dar și de presiune. Vor fi nevoiți să fie mai transparenți, ceea ce înseamnă că vor fi nevoiți să mai reducă din abuzuri.

Ăsta e unul dintre lucrurile pe care ni le-a amintit Reet Aus, designer de modă din Tallinn, Estonia. Reet e specializată pe upcycling -- refolosirea resturilor de materiale, adică deșeurile produse de marile fabrici în procesul de producție, cât mai eficient. Reet e protagonista documentarului Out of Fashion, un exemplu de ce poți să faci și să-ți iasă ca să mai schimbi un pic sistemul din interior.

Ia-ți haine de la second hand

Înainte de a o lua spre Bangladesh în căutarea fabricii unei perechi de blugi de la un magazin în care intrăm toți măcar o dată pe lună, aceeași Reet Aus duce o bucata din blugii ăia la teste de laborator. Suntem într-o sală impersonală, cu mobilier sobru-auster în nuanțe metalice. Doamna în halat alb ne spune că nu se aștepta la asta. În bucata de blugi a găsit vreo 8.000 de compuși chimici ce provin, în mare parte, din coloranții folosiți în procesul de fabricație pentru obținerea nuanței ăleia de jeans. Nu se știe exact ce efect au asupra pielii, asupra corpului -- nici individual, nici toți 8.000 la un loc. A testat și-o bucată dintr-o bluză pe care scria că e din bumbac organic. Şi aia e plină de chimicale pentru că se contaminează de la restul hainelor cu care intră în contact, în fabrici sau în camioane, pe drumul spre magazinele din toată lumea. Oricum, când ies din fabrică, toate produsele (din materiale organice sau regular) sunt tratate cu niște substanțe chimice, un fel de conservanți, ca să reziste la drum.

Chimicalele astea se duc din haine abia după vreo câteva zeci de mii de spălari. Tu nu prea ai cum să-ți speli hainele de atâtea ori înainte să le porți și nici nu e OK eco wise. Ce poți să faci e să îți iei haine de la magazinele second hand. Alea sunt spălate industrial de mai multe ori și sunt șanse să fi scăpat de cea mai mare parte de chimicale. Plus că reciclezi și nu încurajezi lanțul mass production - mass consumption. Reet a ajuns la varianta cu sh-urile când a fost vorba să-și îmbrace copiii, așa cum ne-a mărturisit la Q&A-ul după proiecția documentarului despre activitatea ei. - Mirela Petre

Extra - câteva lucruri aflate din documentarele Jungle Sisters (r: Chloe Ruthven) și The True Cost (r: Andrew Morgan)

- Uneori, fetele din India care ne fac hainele sunt găzduite în hosteluri deținute tot de conglomeratele textile. Deși deținute ar fi cuvântul mai potrivit. Trebuie să se culce la 22:00 și să se trezească la 5, iar după 19:30 nu mai au voie afară. Nu au voie să vorbească cu părinții oricând doresc, iar simplul drept de a ieși în oraș câteva ore, duminica, e ceva obținut cu greu.

- Doar 3% din hainele pe care le poartă americanii sunt produse în SUA, față de 95% până în 1960. Un american aruncă în medie 37 de kilograme de haine pe an. Haine cărora le ia 200 de ani să se descompună.

- În Dhaka, Bangladesh, există lucrători textili care sunt plătiți cu 10$ pe lună.

- 80% din bumbacul din care sunt făcute hainele noastre este modificat genetic. Pentru a ne întreține rapacitatea, fermele industriale distrug micile afaceri, împingând micii fermieri la sinucidere, poluează inimaginabil de mult, folosesc pesticide care îmbolnăvesc lucrătorii, recurg la Monsanto pentru a-și spori producția și produc accelerat un bumbac care nu vom ști niciodată ce efect are asupra pielii.

- În Cambodgia s-a tras cu gloanțe adevărate asupra lucrătorilor textili care au protestat pentru a cere un salariu de 160 $ pe lună.