De sus până jos cu Bipolar

Ea asculta Slipknot, Parkway Drive și Darkest Hour, purta eșarfă Alexander McQueen și era stilist la revista Femeia, unde încerca să mute gândul cititoarelor de la conserve de toamnă la combinații de printuri florale și bocanci. În vara lui 2010, când a simțit că nu mai are deloc ce căuta, și-a dat demisia.

Niște luni mai târziu, în martie 2011 a lansat împreună cu o prietenă ceea ce se contura deja de vreun an: propriul brand de haine, Bipolar. „N-o s-o zic pe-aia veche cu când eram mică voiam să fac haine păpușilor, că mi se pare un bullshit – orice copil voia să fie doctor sau designer. Și eu am tăiat o bucată din mijlocul unei perdele și am făcut o fustă cloș unei păpuși, dar în momentul ăla habar n-aveam ce fac.”

Anca nici măcar nu a încercat să dea la arte la terminarea liceului. A trecut un an pe la medicină ca să-și urmeze părinții, dar n-a funcționat. „Mi-am dat seama că eram mult prea zvăpăiato-creativă. Plus că aveam niște probleme grave cu empatia: mă băgam în povestea oamenilor și sufeream alături de ei, și asta nu e ok.” A terminat până la urmă engleză-franceză și a început să lucreze în jurnalism. Prin 2007, a făcut împreună cu niște prieteni o emisiune pe TVR2, care se numea Underground Calling. „Noi trebuia să prezentăm pentru publicul român că undergroundul nu înseamnă numai căcat și șobolani, cum mulți ar crede din comoditate, ci și oameni super-valabili (pictori, actori, grafferi, formații, street performeri) care hrănesc până la urmă mainstreamul.”

La un moment dat, sătulă să tot aplice la reviste și să nu fie băgată în seamă, a lăsat deoparte scrisorile cuminți de intenție și a trimis una supărată către departamentul de resurse umane al unui trust. Le-a scris că dacă se bazează pe CV-uri precum alea de la Best Jobs, n-o să găsească niciodată oameni capabili să schimbe ceva în publishing. A doua zi au chemat-o la interviu.

În tot timpul în care a scris și stilat pentru reviste, a făcut haine pentru sine (deși nu știe oficial să coasă). Ciopârțea vechituri luate de la tîrguri sau se juca cu materiale în jurul unui manechin și ieșeau lucruri pe care prietenele voiau să i le ia. A creat un brand din dorința de a lăsa ceva coerent în urmă. „Numele mi-a venit în timp ce mă spălam pe mâini,” spune râzând. „Inițial trebuia să se numească No Guts No Glory, dar mi se părea prea punk și prea dur pentru ce voiam eu de la Bipolar, și anume să fie precum crepusculul. Hainele să se potrivească și la un stil super-elegant, și la un stil mai edgy. Asta din dragostea mea de a vedea oamenii îmbrăcați frumos. Chiar vreau să-i stimulez să gândească puțin, să nu se cramponeze la ideea că nu știu cum să se îmbrace.”

Așa au apărut pe magazin și rochii din dantelă sau cu animal print și decolteu adânc la spate, dar și tricouri cu Maria Tănase, Toma Caragiu și Caragiale. Deocamdată Anca (omul cu creația) și Oana Albu (omul cu finanțele) nu lucrează cu stocuri mari – nu au suficiente puncte de vânzare care să justifice o producție mai mare și nici nu-și doresc ca hainele făcute de ele să fie pe toată lumea. În plus, primii doi ani sunt critici și totul trebuie drămuit pentru ca businessul să poată crește și să ajungă afară, cum vrea Anca. „Trebuie să fac niște chestii de calitate, să le păstrez la un preț ok, lumea să fie mulțumită și să vând în cât mai multe țări. Nu vreau să rămân aici și să fiu celebră printre fashionistele care se duc la târguri. Chiar mi se rupe.”

Noua mini-colecție Bipolar 12/13 se numește Ups, Downs and In-Betweens, și speculează, la fel ca și brandul, jocul de idei opuse, extremele și întrepătrunderea. Partea de jos e o fustă inspirată de o alta pe care a făcut-o cândva Anca dintr-un palton cu buline cumpărat de la un târg vintage și în care a băgat foarfeca pentru că nu stătea la fel de bine pe ea cum stătea pe umeraș. La mijloc e cămașa de forță majoră Bipolar, o rochie cu mâneci foarte lungi care au fante prin care pot fi scoase mâinile. „Mi se pare funny că am ales asta ca in-between. Până la urmă ne zbatem de jos în sus și la mijloc găsim nebunia să continuăm.”

Up-ul colecției, Tits T-shirt, a umblat peste tot pe Facebook în iunie, adunând like-uri, fani și mârâieli. Ca multe lucruri pe care le face Anca, Tits nu a avut cine știe ce masterplan în spate: un om care nu se ia prea tare în serios s-a jucat cu schițe și cu o prietenă, graphic designerul Livia Penda, și a ieșit tricoul. De-asta Anca și-a stors creierii când a trebuit să coacă un mini-comunicat de presă pentru el. „De câte ori citesc comunicatele alea pompoase de modă mi-aduc aminte de sketchul ăla al lui Toma Caragiu cu «incongruența fenomenologică și introspectiv cromatică» Ce să zic despre Tits Shirt? «La nivel conceptual... » Da du-te dracu’, what you see is what you get și asta e.”

Asta e Nagea, care a crescut cu hiphopăreală, s-a îndrăgostit de Doors în gimnaziu, iar pe la sfârșitul liceului s-a dat bine pe rock și pleca din Drumul Taberei până-n Fire, fie și numai ca să bea o Cola. Care n-are nicio problemă să poarte un tricou cu print cu o fustă de bal și converși. Care se ia-n gură cu ăia care o enervează pe Facebook, pentru că nu-i place să i se spună cum e corect să gândească chiar la ea pe perete. Care după ce a primit bilet la Linkin Park de ziua ei și a fost la concert, a băgat un rant fără majuscule și plin de nervi despre cum nu mai vrea în viața ei să meargă la rock live în România dacă se trezește că lângă scenă, în loc să-i găsească pe-ăia ca ea, care și-ar rupe hainele de pe ei pentru o trupă, găsește pseudocelebrități cu bilete de la PR-i.

O parte frumoasă când știi cine a creat hainele de pe tine e că designerul își imprimă mai mult sau mai puțin povestea-n ele. De multe ori povestea e plină de extreme întrepătrunse. Ca Bipolar. Ca oamenii de care nu te saturi cu una, cu două.