EGO NON şi pariul planului A

Anca Diana Fotache avea toate șansele să devină arhitect. Părinții ei sunt arhitecți, fratele ei mai mare e arhitect, când era în generală, își făcea de lucru pe AutoCAD. De-asta a încercat să facă două facultăți în paralel, Modă și Arhitectură. Dar și-a dat seama din primul an că dacă vrea să facă lucrurile bine, trebuie să renunțe la ce-i place mai puțin.

Anca a fost o adolescentă dark, care asculta Nirvana, purta brățări cu țepi și tricouri cu formații și visa la o viață de rock star. O vreme, printr-a unșpea, când a ales specializarea în modă la liceul de arte, a încercat să aducă puțină culoare dulapului ei plin de negru și cel mult gri. N-a durat însă mai mult de-un an până când și-a dat seama că singura soluție ca să te simți bine cu tine e să fii așa cum ești, nu cum se așteaptă ceilalți. Pentru ea, asta însemna, printre altele, mult negru. Pentru ea, asta înseamnă să fii acolo unde simți că e locul tău.

În ce privește facultatea, a fost destul de clar: Anca a simțit că locul ei e la Modă. „Poate e un dezavantaj uneori,”, spune „dar eu nu cred că am și un plan B. În cazul în care nu funcționează asta, nu mă văd făcând altceva. Nu aș putea să trăiesc o viață de frustrări, să mă plâng că nu fac ce-mi place.”

Anca și-a lansat în octombrie prima colecție – 10 ținute pentru toamnă-iarnă 2013-2014, la care a lucrat șase luni. Este cumva, chiar dacă îi e încă greu să poarte hainele pe care le face, o imagine a personalității ei de acum, de la 23 de ani. E, spune ea, o eliberare de constrângerile facultății, unde i se pare că se încurajează prea mult experimentele artistice, și de unde a ieșit fără să simtă că și-a descoperit sau conturat identitatea de designer.

„Cred că e de ajuns să spun că n-am mai vrut să fac masterul aici”. Visul ei e un master la Central Saint Martins.

Deși se aștepta că după absolvire se va trezi aruncată într-o lume nouă, a designerului antreprenor, fără să știe foarte bine de unde să înceapă, șocul primei colecții a fost mare. Avea bani pentru materiale, dar nu și pentru croitorese. Trebuia să scoată niște haine de calitate foarte bună, care să poată fi vândute. Nu știa să coasă, nu știa să facă bine un tipar (nu învățase asta în facultate, spune), așa că a luat-o de la zero, cu o mașină casnică de cusut, tutoriale și multe încercări. Nu știa nici în ce direcție creativă să meargă. Știa ce-i place să vadă, dar e cu totul altă poveste când ești prins în interior, când ești tu cel care are de arătat ceva.

Dar a deprins ce avea de deprins, a lucrat șase luni, și simte că și-a găsit identitatea. N-o poate exprima în cuvinte – speră că se reflectă în haine – , dar e compusă din câteva lucruri la fel de clare precum faptul că-i plac negrul și Alexander Wang. Cum ar fi că va rămâne fidelă influențelor urbane, sport și minimaliste, și unei palete cromatice restrânse, că nu va fi niciodată adepta pampoanelor bune de dus la Fashion Week-ul bucureștean. Și, mai ales, că nu vrea să facă rochii de nașă doar ca să aibă mai mulți bani, mai repede. „Eu am niște principii și o să rămân la ele.”

Anca nu voia ca brandul ei să-i poarte numele, nici să înglobeze ceva precum Boutique sau Atelier; voia un nume care să însemne ceva, pentru ea în primul rând. EGO NON vine de la „Etiam si omnes...ego non”, o versiune din Biblia vulgata a unei replici din Evanghelia după Matei. E promisiunea făcută de Petru lui Iisus, că nu, el nu se va lepăda nici înainte să cânte cocoșul, nici vreodată. Poate părea ironic că a ajuns să-i fie motto inclusiv unei structuri militare, ca simbol al forței de a rămâne fidel convingerilor personale până la capăt. „Ideea e că e destul de greu”, spune Anca. „Nici Petru n-a făcut-o.” Tocmai de-asta și-a numit brandul așa: ca un reminder. Trebuie să înțelegi cine ești și apoi să rămâi pe drumul tău. Pentru ea, ăsta e primul pas spre împlinire.