Money is cheap. Freedom is expensive.

Lui Bill Cunnigham îi plac hainele. La 5 ani, când mergea la biserică, era mai atent la pălăriile femeilor decât la slujbă. La începutul anilor 1950 făcea el însuși pălării sub numele de William J, dar chemarea în război i-a pus capăt afacerii. Prin ’66 un fotograf i-a dat un aparat foto, i-a zis să-l folosească pe post de caiet și, de atunci, exact asta a făcut.

Dacă Scott Schuman – The Sartorialist – e cel care a popularizat blogul de street style, Cunningham e cel care a avut instinctul de a documenta moda străzii. În 1978, a fotografiat-o pe Greta Garbo, neștiind cine e, numai pentru că i-a atras atenţia un detaliu al hainei ei de nutrie. Fotografia aia și alte câteva cu oameni cunoscuţi (dar nu neapărat recunoscuţi de el) i-au obţinut o rubrică la New York Times.

Ceea ce îl face nu numai pionier al acestui tip de fotografii, dar și un antropolog al New York-ului, e abordarea jurnalistică a modei străzii: You gotta stay on the street and the street will tell you what it is. You can’t report to the public unless you’ve seen it all, spune el în documentarul din 2010, Bill Cunningham New York. De zeci de ani, are săptămânal două rubrici-colaj în NYT – On the Street, în care grupează fotografiile sub o umbrelă conceptuală: fie că e vorba de o culoare, de o croială anume sau chiar de o poziție a picioarelor, și Evening Hours, la care documentează evenimentele înaltei societăţi americane.

Cel mai interesant la el nu e că e cel mai dorit fotograf la aceste petreceri, ci maniera personală și discretă în care abordează moda. Dacă Anna Dello Russo e un personaj extravagant, mai faimos decât munca ei de editor la Vogue Japonia, Cunningham e excentric tocmai prin lipsa de extravaganță. Poartă tot timpul o geacă albastră, ca a muncitorilor din Paris, pentru că multele ei buzunare o fac practică pentru el, care merge pe bicicletă și fotografiază sute de oameni pe săptămână cu un aparat analog. Nu acceptă niciodată să mănânce sau să bea la petrecerile la care fotografiază și a avut perioade în viață când a preferat să lucreze pe gratis, decât să i se impună cum să lucreze.

Răbdarea regizorului Richard Press – căruia i-a luat opt ani să-l convingă pe fotograf să se lase filmat şi doi să facă documentarul – a dezvăluit un om singuratic, care îşi adoră munca și se ascunde totodată în ea. Un om lipsit de răutate, care nu fotografiază decât ce i se pare frumos. Care bea cafea ieftină și declară că în New York cafeaua e cu atât mai bună cu cât e mai ieftină. Care a locuit ani întregi într-o cămăruţă fără baie din Carnegie Hall, unde patul nu i se vedea de fișetele cu negative. Anne Flanders, redactor-șef la Details, spune în film că „doar cei care provin dintr-o familie înstărită pot trăi așa cum trăiește el”.

Dar ce îl diferenţiază și mai clar pe Cunningham de restul fotografilor de street fashion e o înţelegere mult mai subtilă a modei și a rolului pe care ea îl joacă. De-asta cel mai tare îi place să fotografieze oameni când vremea rea îi pune să facă sport prin zăpadă sau peste băltoace, dându-le o candoare pe care cineva care stă la poză nu o poate avea. De-asta își petrece ore întregi pe stradă, căutând elementul care se repetă în vestimentaţia oamenilor obișnuiţi sau îndrăzneţii al căror stil personal nu ascultă de niciun trend, mai degrabă decât să fotografieze ce a anunţat catwalk-ul că se poartă sau vedete în haine primite cadou.

Într-un interviu din 1989, spunea, după un scurt moment de reflexie, că moda e armura pe care ne-o punem ca să supravieţuim realităţilor zilnice. După armuri pedalează chiar și acum, la 84 de ani, ca un băieţel pentru care strada e cea mai frumoasă biserică.