Nepurtatele (2)

Jacheta-cămașă

Salut. Îmi amintesc doar că acum câțiva ani am fost cu mama la un târg d-ăsta vintage unde sunt destul de convinsă că am văzut la vânzare un pulover de-ale mele pe care îl purtam când eram mică și pe care l-am dat la un moment dat, pentru că îmi rămăsese mic, nu mai știu cui, dar sigur era același. Și tot de la târgul cu pricina mi-am luat un pulover alb, pe care îl port mereu, și jacheta asta ciudată, care nu e nici jachetă, dar parcă nici la „cămașă” nu m-aș avânta, deși arată ca o cămașă. Pe etichetă scrie Laura Biagiotti, doar că nu am neapărat o părere despre treaba asta. E un alb murdar, are un cordon și niște nasturi mari, buzunare, rever, mărimea e bună, dar nu am purtat-o niciodată pentru că pe vremea aia încă eram studentă și trebuia să port halatul alb în spital, și ar fi fost dubios să ies de acolo ca și cum nici nu m-aș fi schimbat de haine, pentru că semănau prea mult. A fost o decizie rapidă și conștientă pe care n-am contestat-o niciodată, ceea ce mi se pare o prostie acum, pentru că la halatul ăla am renunțat de mult deja, iar jacheta asta chiar n-are nicio vină. – Ioana Moraru

Decoltata cu buline

Jumătate din gaderoba mea e înghesuită în pereții dulapului, alambicată, urlând spre eliberare la fiecare deschidere a ușii. Le uit pe toate acolo în învălmășeala lor și port în mod repetat aceleași lucruri. Când simt că mă copleșesc, le triez și le așez din nou organizat pe rafturi. De fiecare dată, redescopăr nepurtatele și, de fiecare dată, îmi spun în gând că trebuie să le mai dau o șansă. Asta este și povestea camășuței negre cu buline galbene.

Am cumpărat-o fără s-o probez, in a bad hair day, a bad day overall, când faci shopping compulsiv, ca să te simți mai bine. Mi se pare că nu se potrivește la nimic din ce am. Pentru că e mai scurtă, are nevoie de o fustă sau pantaloni cu talie înaltă, dar niciodată când am probat-o nu m-a convins combinația de materiale, texturi, forme. Mai sunt zile în care o zăresc sugrumată printre celelalte nepurtate și o încerc în oglindă. „Poate mâine chiar o port.” Și uite cum au trecut vreo patru ani de „mâine”. – Corina Olteanu, unicorn la First Content

Fusta postlolitică

În cazul meu, nepurtatele fac parte din grupul hainelor pe care mi le-am luat pentru că voiam să fiu și eu „mai stylish, mai elegantă, mai matură, mai ca-n pozele de la Săptămânile Modei”, însă până la urmă nu am găsit niciun moment în care să am răbdare să mă împopoțonez pentru ele. Așa că de-a lungul timpului am colecționat mai multe perechi de pantofi cu toc pe care nu pot să stau mai mult de 5 minute și piese sclipicioase pe care bunică-mea le adoră, dar cu care eu nu știu ce să fac. Din această categorie face parte și fusta gri metalizată din voal pe care mi-am cumpărat-o de la un târg de la Dianei 4. A fost dragoste la prima vedere, pentru că aveam deja un fetiș pentru fustele plisate (în special alea albe și scurte în care numai tenis nu-ți vine să joci), așa că am zis că asta e varianta postlolitică. M-am dus s-o probez și am ieșit din baie, pentru că acolo nu aveam suficientă lumină. Atât mi-a trebuit. Simplul fapt că încă vreo trei gagici au făcut ochii mari când au văzut-o și m-au întrebat dacă o iau, m-a convins că e o adevărată afacere. Well, n-am purtat eu, dar măcar n-au purtat-o nici altele. – Diana Mărășoiu, escapism.ro

Rochia roz

Aş fi purtat-o pe plajă, în picioarele goale, în primăvară, dacă ne-ar fi ţinut atât şi dacă aş fi fost „aleasa”. Dar ne-a ţinut numai câteva nopţi de iarnă. Iar rochia asta am cumpărat-o după ultima, neştiind că e ultima. Se auzise Time of My Life la televizor, în dimineaţa aia devreme, exact când îl deschisesem. Preferata amândurora, întâmplător. Un mic semn că trăiam mai mult ca perfectul.

Îmi aminteşte de cel mai bun sex din viaţa mea, unul adânc şi cu poezii. De cum am cumpărat frezii în mijloc de decembrie pentru un bărbat mult mai mare decât mine şi i-am mai şi zis, stăpână, la plecare, „să nu uiţi să le schimbi apa!” De cât de frică îmi era, de fapt, că nu îi pot face faţă. Şi cred că şi lui că nu îmi poate face faţă mie. Aveam sub 25.

Îmi aminteşte de cum l-am întâlnit în vara următoare, la un semafor, căsătorit între timp. N-am vrut să mai fiu aşa îndrăgostită niciodată. Şi nici n-am mai fost. Mi-am împărţit iubirea cam egal, de atunci, între toată lumea din viaţa mea. Şi e mult, mult mai bine. Nici n-am putut să port vreodată rochia. – Paula Negrea

Domnișoara pe care n-am plimbat-o niciodată 

Față blegită și suc de ananas cu paiul. Asta eram eu la începutul liceului și ăsta e tricoul pe care nu am apucat să-l port niciodată. Nici nu știu de unde a apărut. Știu că îl am, că îl mai probez și că am încercat să-l vând. De două ori. Câteodată îmi spun că poate mă ajută să înțeleg dramele altfel: cu picioarele-n nisip, adică. Dar femeiușca asta de pe tricou e una impenetrabilă. Refuză comunicarea și se ciocnește mereu de contratimpi care îi împiedică ieșirile (cu mine) spre exterior. Idila se va strica în momentul în care va apărea un nou proprietar. – Oana Barbonie

Emerald Jumpsuit

Am avut norocul să am o mamă extraordinară; în afară de iubirea ei necondiționată, am primit și haine necondiționat. Nu, nu am fost vreo bogătașă, doar că mama lucra ca tehnician textil pentru branduri precum Zara, River Island sau Pull & Bear. Așa că de pe la sfârșitul liceului mi-am înnoit constant garderoba cu rochii, kimonouri și paltoane minunate. Raiul pe pământ! Eu sunt o persoană rezonabilă și nu îmi place să am în dulap haine pe care nu le port, mi se pare nedrept, orice piesă trebuie să aibă o șansă să fie scoasă în lume. Însă sunt momente rare când te îndrăgostești orbește de ceva care nu este potrivit pentru tine și care mai mult te face să suferi.

Așa a fost și cu salopeta verde smarald (sună mai bine în engleză) de la United Colors of Benetton. Era o raritate și un deliciu ca mama să aducă produse de la branduri ceva mai high și a fost dragoste la prima atingere. Mi s-a făcut pielea de găină numai când am simțit materialul fin și catifelat, nu mai zic de culoare, rafinată, elegantă și atât de periculoasă. Ce s-a întâmplat? Era prea mică, povestea vieții mele. Însă nu am putut să renunț la ea, încă o am în dulap, la Focșani, și de fiecare dată când trec pe acasă, o scot, mă uit la ea, îmi imaginez cum aș arăta purtând-o, apoi mă întristez când mă gândesc cât trebuie să nu mai mănânc ca să încap în ea. Sunt aproape șase ani și încă nu am renunțat. Dacă nici asta nu este iubire adevărată, atunci nu știu altceva ce poate fi. – Adina Marinescu, Sales and PR @ Murmur

Capa crem 

Cea mai nefericită haină nepurtată dintre toate care-mi atârnă în dulap e o capă crem. Dintr-o împletitură moale, cu ochiuri mari și model spic, cum îmi amintesc că aveau puloverele pe care mi le tricota mamaia când eram mică –doar că alea erau din lână aspră, de țară, nu din acrilic –, are un guler îngust din blană artificială, tot crem, și nasturi îmbrăcați în același tricot. Mi-a fost clar de la început că suntem incompatibile, ea și prețiozitatea ei, eu și miserupismul meu, chiar dacă ambele camuflate, dar nu mă costa nimic și eram oricum într-o perioadă, la 24 de ani, în care mă împrieteneam cu ideea că n-am cum să fiu sigură că știu cine sunt și ce vreau, așa că am întins mâna și-am dus-o acasă în ideea că poate, cine știe cum vreodată, o să fiu genul care poartă chestii care nu au neapărat o utilitate concretă și mai arată și a haine de prințese rusești închipuite. Pe scurt, făcea parte din salariul de model pe care l-am primit după ce am apărut în campania de promovare a unui brand românesc. Teoretic, o timidă s-ar feri de blitz, dar tipa care muncea la asta îmi era prietenă, tema campaniei era cu feminism și pozitivism, iar eu aveam voie să-mi aleg din magazin orice haine voiam, așa că n-am avut încotro, practic. M-am lipit atunci de o grămadă de haine: pe cele mai multe le-am purtat ocazional, pe unele le-am dat, am purtat câteva până le-am tocit. Și capa asta, de care am încercat să mă apropii de multe ori, dar degeaba. Când mi-am dat seama că n-am nicio șansă să o pun pe mine, am început să o car pe toate seturile de editoriale de modă unde făceam styling, doar-doar i-aș fi găsit un rost pe undeva. A avut noroc să intre într-un cadru tras într-un Dianei 4 în plină renovare, acum patru ani, la care am lucrat cu o echipă formată exclusiv din femei, ceea ce m-a amuzat, cumva, că și-a închis propriul cerc, înainte să se întoarcă în dulapul de acasă, unde continuă să stea nebăgată în seamă. – Mirela Petre

Jacheta botezată

Să tot fie vreo cinci ani de când am cumpărat jacheta Céline cu o super-reducere, de la The Place. Mamă, ce extaz. Și să fie vreo patru de când am purtat-o prima și ultima dată. Dumnezeu știe de ce! A, poate pentru că am reușit să o botez cu niște vin roșu. De fapt, e cea mai frumoasă jachetă din dulap și parcă mi-e milă să o asociez vreunei ținute sau vreunei ocazii. Are o culoare foarte specială, un fel de lila prăfuit, foarte greu de combinat (în niciun caz cu vin roșu). Poate doar când plec pe la Paris să o iau cu mine și să mă laud cu ea. Oricum, hainele astea sunt piese și nu îți trebuie motiv să le porți, dar parcă nici nu-ți vine să le scoți așa, oricum. Eu le cumpăr pentru că îmi place să mă uit la ele, să le țin în dulap și să le aranjez. Am unul numai cu piese. Nu e mare, dar e bogat în texturi. Niciodată nu o să păstrez haine nepurtate care nu sunt piese, iar pentru fiecare zi îmi iau doar basics, că așa e mai sănătos și mai potrivit personalității mele. – Marina Moldovan, SKIN DEEP

Mănușile de bal

Șifonate, curate, murdare, rupte, cu eticheta încă prinsă de guler, hainele mele se înghesuie unele în altele, pe vreo trei rafturi de șifonier. N-au mai fost împăturite de pe vremea când mă îmbrăca mama. N-au un loc al lor, e o luptă pentru spațiu. Singurele care stau deoparte, aruncate prin colțuri ale camerei, sunt hainele primite de la mamele foștilor iubiți.

Una m-a plăcut pentru că avea patru băieți, iar eu, mică și tăcută, eram imaginea fiicei pe care era prea obosită s-o mai facă. Alta, pentru că fii-sa era o bisexuală băiețoasă care purta trei ani aceeași pereche de colanți, și găsise în mine un manechin pe care să-l îmbrace în fuste, rochii și dresuri cu model. Una mă îndrăgea pentru că mă vedea bună de noră, să mă învețe cum să țin casa. Îmi povesteau iubirile din tinerețe, nefericirile, dorințele lor. Am cunoscut și mamele unor tipi cu care mă mai întâlneam în pat din când în când, și-mi spuneau la un moment dat, „mama te place”. În fine.

Printre rochii, cercei, pulovere și pantofi, zace o pereche de mănuși. Scurte, negre, din dantelă sau plasă ieftină, nu știu. Mi le-a dat mama primului iubit, pentru balul bobocilor de la facultate. Le avea din tinerețe, din vremurile când încă mai ieșea în oraș cu bărbată-su. Am băgat mâinile în ele și mi-a zis că-i aduc aminte de ea. M-am uitat la pielea zbârcită din jurul ochilor albaștri, la părul alb, slinos, prins în coc, la oja cu sidef de pe unghii și la cum îl urmărește pe fii-su, care încă stă cu ea la 30 de ani, și m-am speriat. Am pus mănușile în geantă, am plecat acasă și mi-am schimbat ținuta. La asta nu mergeau mănușile.

Au rămas în geanta plic, din imitație de piele neagră, din seara balului, pe care am primit-o de la mama, care o are de la mama ei. De patru ani, merg cu mine oriunde port geanta. Zac printre o brichetă, o scrisoare de la o iubită, o fotografie cu mine beată, o sticluță de vodcă și gândul că nu-mi place să cunosc mame. – Denisa Niță