Nepurtatele

Bentiţa-mutant

Era o vreme când, sub efectul combinației stupide (constat acum) Sex and the City + Lolita, aș fi transformat și-un elefant în accesoriu capilar, dacă aș fi găsit o metodă de a-l prinde în păr fără să-mi sfărâme capul. Oarecum firesc pentru contextul ăsta ciudat, m-am entuziasmat teribil prima oară când mi-am pus pe cap bentița-mutant în discuție. Am dus-o acasă, am pus-o la loc de cinste, alături de celelalte de dimensiuni mai pământești, și-am așteptat ocazia perfectă s-o scot în lume. Când în sfârșit mi-am luat inima-n dinți s-o iau la o cină cu prietenii, faptul că prietena mea cea mai bună a bufnit în râs la vederea ei, m-a făcut să abandonez planul în secunda doi. De obicei, după niște ani consecutivi de nepurtat astfel de articole nenorocoase, le fac pachet și le dăruiesc, doar-doar or avea mai mult noroc la viitorii posesori. Pe bentița-monstru nu m-a lăsat sufletul s-o dau. Îmi tot zic c-o s-o port la vreun eveniment la care, îmbrăcată într-o rochie nude, voi dori, cum-necum, să distrag atenția de la faptul că par dezbrăcată și să o redirecționez spre capul meu superb pe care va fi înflorit ceva ce n-a văzut Parisul. (Raluca Dumitra, editor coordonator Beau Monde)

Rochia păun

Este una din acele chestii pe care te bucuri că le-ai primit, pentru că altfel probabil că nu le-ai fi cumpărat. Sau ai fi făcut-o, dar te-ai fi întrebat ulterior cam la câte petreceri dubios flamboaiante mergi pe an. Sau, mă rog, de ce? Obârşiile îi sunt în Viena, târg dubios de tineri designeri. Da, ăia care cos la fel de prost ca mine. E o spumă de organza albastră, toată numai valuri şi-o furtună, peste o treabă încorsetată dubios şi printată cu pene de păun. Pe bust i-au şi lipit nişte pene pe bune, să se simtă fata ca Hera, mai ceva ca în flash-urile din serialul Hercule. Că mi se potriveşte, că altcineva n-ar avea curaj să iasă aşa din casă, că merge cu trei perechi de pantofi, că e prea de vară, că dacă pică scrum se arde toată, că pana de păun, am reuşit să o fac mereu prima opțiune pentru petreceri costumate – „Dacă nici acum nu o port, apăi chiar că nu mai am ocazia.” N-am purtat-o, n-am avut-o, jamais couché avec. (Emilia Barbu)

Colierul

Când m-am transformat în bunică? Sinceră să fiu – nu știu. Am început să uit lucruri esențiale și să adun totul pe motiv că nu se știe când îmi trebuie. Dintre achizițiile care nu au avut încă debutul în lume, vedeta este acest colier. What was I thinking? – îmi răsună în minte. Culmea e că îmi place și acum să îl ating, îmi place strălucirea discretă a lanțurilor, dar este greu, dur și nu mă reprezintă. Nici nu mă îndur să-l dau, nici nu îndrăznesc să-l port. Mă tot țin de el și el de mine. Poate mă pricopsesc cândva cu o nepoată care să îl șterpelească și să zică: ce comori ascundea bunica! (Fica Bălăncan, model)

Pălăria albă

Mi-a fost greu să aleg un singur lucru pe care nu l-am purtat niciodată, pentru că de obicei strâng diverse prin casă în ideea că îmi vor trebui vreodată. Ah, şi nu prea arunc. Unul dintre obiectele pe care nu le-am purtat este această pălărie albă-bej, cu fundă. Cred că n-am avut nicio conexiune cu ea încă de la început, deoarece din 36 de pălării câte am, pe ea n-am scos-o niciodată la plimbare, şi nu din lipsă de momente sau contexte. Cui vrea s-o înfieze, i-o daruiesc. (Roxana Enache, fotograf)

Rochia Jean Paul Gaultier Maille

Acum 5 ani am primit o rochie Jean Paul Gaultier Maille, de la cineva care o primise și n-o purtase. Era de la sine înțeles că n-o s-o port nici eu. Cam atât contează din trecutul rochiei; restul poveștii e cu diplomați și drame. Rochia nu e grea, oricât ar fi de lânoasă – deși, ce-i drept, are țesută printre paiete și dungi o poveste grea, căreia încă nu i-a venit timpul. Dar nu de-asta n-am purtat-o niciodată. Nici pentru că e colorată, geometric dementă, din loc în loc aurie, mulată, sau (probabil) scumpă.

N-am purtat-o pentru că încă n-a inventat nimeni un timp și un loc pentru rochia asta.

Aș purta-o, da. Într-o sanie care pleacă din Petersburg spre nicăieri, cu o sticlă de votcă dată din mână-n mână; din spate, râsete în toate limbile lumii, soare care face zăpada orbitoare, cai, câini, și neapărat un acordeon sau o mandolină, să fie cartea poștală completă – un videoclip Beirut numai și numai pentru mine. Sau aș purta-o într-o noapte rece cum numai în deșert poate să fie rece, la Burning Man; m-aș simți perfect onorabil burgheză, în nirvana urbanilor care nu cred în etichete, dar încearcă din răsputeri să creadă în ceva. Mi-aș mai purta rochia la o petrecere pe-o terasă din Williamsburg, NYC, toamna prin octombrie, răsucind între trei degete un pahar de Martini cu mix low calorie de Margarita, în timp ce-mi povestești despre următorul tău roman/scenariu/proiect foto/plan de călătorit în jurul lumii pe-o bicicletă electrică, prin care vrei să atragi atenția asupra tragediei ecologice a dispariției calului de mare pigmeu. Sau la îmbarcarea într-un avion care pleacă din Peru, sau în Parcul Guell din Barcelona, căruia i-aș sări gardul după ora închiderii, sau la un concert Throwing Muses și Pixies, în 1989, la Amsterdam.

Am purtat-o într-o după-amiază ciudat de caldă de februarie, într-un parc din Bucureștii Noi, cu Dr. Martens și cu părul învârtit în cozi și agrafe. Era frumoasă lumina, zăpada rece, eu fericită. Un extraterestru multicolor, printre câini și maldăre negre de zăpadă – aproape suficient de picată de pe altă planetă încât să simt că poate atunci & acolo s-au întâmplat locul și timpul pentru rochia asta. (Ioana Pelehatăi)

Puloverul cu sclipici

Au trecut trei sau patru ani de când am găsit minunăţia asta de pulover într-un second hand din Ferentari. În drum spre bunicii care locuiesc în zonă, obişnuiam să intru prin toate bombele în căutare de comori. Cu puloverul, a fost dragoste la prima vedere. Sclipea, aşa că trebuia să-l am. Acum stă ascuns într-o cutie în dulap şi aşteaptă să fie îmbrăcat. Nu ştiu dacă îl voi mai alege şi în alt moment în afară de fotografia asta. Dar eu voi continua să îmi cumpăr haine doar pentru că îmi plac, nu neapărat cu scopul de a le purta. (Irina Constantin, 1/2 Imaculatura)

Kimono

Eram în liceu, încă nu îndrăzneam să merg la pâine fără să port sutien, iar momentele în care simţeam nevoia să-mi experimentez creativitatea prin hainele purtate erau rare şi cu haine de la sehaş. La cursuri obişnuiam să port hanorace largi, pe care le cerşisem de la iubiţi, combinate cu haine pe care le smulgeam pe fugă din mormanul de lucruri care se jucau cu săptămânile maţele-ncurcate pe podeaua din dormitor.

Ascultam pe repeat coloana sonoră de la In the mood for love neştiind ce pierdeam, că nu văzusem filmul, şi neştiind că urma să-mi cumpăr un kimono ieftin, dar asemănător cu rochiile protagonistei. (Mai târziu am aflat că kimono-ul care aştepta îndelung să fie purtat nu se numea kimono, ci qipao, şi că flori roz pastel pe un fond turcoaz nu e cea mai purtabilă combinaţie.) Excesul de feminitate(?) s-a petrecut în „magazinul oriental”, unul din puţinele locuri din oraşul de provincie pe care le vizitam periodic ca să-mi satisfac nevoia de frumos.

Buticul cu lucruri preţioase al cărui nume real nu l-am ştiut niciodată era unul dintre cele mai râvnite locuri de shopping din Focşani în anii 2000. Când zic râvnit mă refer la doamne pretenţioase de peste 40 de ani, deşi eu şi prietena mea l-am descoperit când aveam cam 13.

Magazinul oriental era un loc exotic chiar şi prin poziţionarea între cele două croitorii comuniste de pe bulevard: una de bărbaţi, cealaltă de femei. Era mic, întunecat şi mirosea mereu a beţişoare parfumate. Îl vizitam în timpul obişnuitelor ronduri de magazine de haine, deşi de fiecare dată mă crispa gândul că iar o să am de-a face cu uşa metalică care se închidea greu cu multe scârţâituri, anunţându-mi prezenţa în magazinul din care nu cumpăram nimic aproape niciodată. Îmi plăcea să mă holbez la mătăsurile aduse de prin Asia şi la bijuteriile din argint cu pietre masive semipreţioase după care tânjeam de pe partea cealaltă a tejghelei.

Făcusem vreo 16 ani, era vară şi magazinul tocmai primise marfă din China, inclusiv haine. De data asta mai erau şi alte persoane în magazin şi pentru prima dată am îndrăznit să vorbesc cu proprietara care observase pe ce pusesem ochii. Mi-a povestit că rochia din mâna mea era din mătase naturală şi cum ea şi soţul său merg o dată la 3 luni în India şi China, de unde cumpără marfă. Mi-a plăcut tare mult povestea afacerii lor şi gândul că şi eu visam să plec în Asia. Nu am crezut că e mătase naturală - nu costa mai mult de 50 de ron –, dar am cumpărat-o ca să-mi amintească de continentul visat. Am preferat-o pe cea turcoaz uneia roşii, pentru că avea imprimeu floral în rozuri pastelate şi contrastul era mai puţin violent decât la cealaltă.

Oricum, când am ajuns acasă şi am probat-o am avut surpriza neplăcută să constat cât era de mulată pe corp, scurtă şi cu şliţ pe ambele părţi. În schimb, mi-a plăcut mult modul în care îmi accentua curburile corpului, cum îmi subţia gâtul şi cât de fragilă mă făcea. Am tot amânat să o îmbrac. Ori nu aveam cu ce să o asortez, ori mi se părea prea extravagantă, prea deocheată, prea Asia. Cert e că nu am purtat-o niciodată, sau cel puţin nu în afara casei, nici măcar la o petrecere cu tematică unde să mă deghizez într-o gheişă metisă chinez-japoneză.

De atunci m-am mutat în Bucureşti, şi am cărat-o după mine prin cele şase locuinţe schimbate, am făcut curat prin haine de câteva ori şi am strâns trei valize cu haine pe care nu le(mai) port, dar ei i-am dat de fiecare dată a doua şansă. Acum încă stă şi aşteaptă în dulap, pe umeraş, iar eu mă întreb dacă mă mai încape. (Alexandra Panaite, scenograf)