Nepurtatele (3)

Haina de felină roz

Inevitabil, când ajung acasă și îmi pun hainele pe umeraș la intrare, dau cu ochii de un element din dulap care nu prea se integrează în colecția noncoloră de sezon și care îmi ridică mereu aceleași două întrebări: „dar cine mă vizitează? dar cine și-a uitat asta la mine?”. Răspunsul este același: „Nimeni”.

Sursa derutei este o haină din ceva puf roz pastel, pe care a achiziționat-o chiar una dintre chiriașele care locuiesc în mine, vedetă hip-hop a anilor 2000, care se activează și preia controlul la auzul melodiilor de gen. Din nefericire, s-au prins și retailerii de acest șiretlic și au adaptat playlisturile din magazine, determinând-o să ia decizii de achiziție demne de un meme. Și iată, așa am ajuns posesoarea prin alianță a acestei haine de felină roz, menită să fie purtată preț de o intrare spectaculoasă în club, de la taxi până la masă. Merge foarte bine cu o pereche de ochelari, pe care nu i-am purtat nici pe aceștia niciodată, pentru că oricât de interesante ar fi lentilele caleidoscopice, e dificil să ai un rost în spațiu cu ele la ochi, în realitatea curentă.

Câteva zile mai târziu, trezită din vrajă, singură și confuză, foarte albă, cu pistrui și cu părul faux roșcat, am pus-o pe umeraș și mi-am zis că există o viitoare iarnă, o viitoare petrecere, un viitor Halloween pentru care poate voi avea nevoie de un strat extra de vată de zahăr. N-are sens să o mai dau acum, dacă iese chiriașa din nou la joacă și nu are ce purta? (Suzana Topiță, Marketing Manager, NEPI Rockcastle)

Rochia rachetă

Din când în când sunt curajoasă când vine vorba de shopping. Numai că, în curajul meu, nu fac cele mai bune alegeri. Am văzut „rochia rachetă” și mi-am făcut instant filmul în cap: pe un skate, cu ochelari de soare, la plimbare în parc. Numai că eu nu am și nu știu să mă dau pe skate. Iar hainele mele sunt în marea lor majoritate negre, gri sau albe, așa că rochia asta e clar outside my comfort zone. Cred că au trecut vreo 2 ani de când zace în dulap, atârnată pe un umeraș. A supraviețuit mai multor evacuări și împărțiri de haine către gașca de fete, de fiecare dată cu gândul: „O să-i vină timpul”. Vreme trece, vreme vine, iar rochia asta este încă nepurtată, într-un loc cu multe alte nepurtate și planuri uitate și ele în același dulap. (Ioana Plopeanu, Corporate Communications Manager PRO TV)

Kimono-ul cu franjuri 

Genul ăla de articol pe care îl zărești dintr-o mie și știi că trebuie să-l ai. Așa a fost întâlnirea cu hăinuța-kimono-cu franjuri. Mi-a sărit în ochi combinația de culori și textura materialului. Am accelerat pasul spre ea, într-un slalom printre rafturi, am luat-o de pe umeraș și am cumparat-o fără ca măcar să o probez. Dar am încercat-o deseori, în varii combinații, în fața oglinzii. E confortabilă, aproape ca o îmbrățișare. Dar e altfel decât ce port în mod curent. Poate că și ăsta e motivul pentru care încă n-am reușit să îi fac loc într-o ținută. O păstrez în dulap ca pe un trofeu, un lucru doar pentru mine. (Ana Maria Leca - Center Manager, Promenada)

Geanta Fendi, dar nu aia care trebuie

Văzusem eu că zicea Carrie în Sex and the City că, uneori, moda o hrănește mai mult decât mâncarea, așa că mi s-a părut o idee bună să vărs circa o treime din banii pe care mi-i dăduseră ai mei să îi am de cheltuială cinci zile în Paris... pe o geantă.

Aveam 18 ani și eram pentru prima dată în afara țării fără supraveghere parentală, dar, în schimb, eram cu iubitul din liceu pe care l-am târât la shopping, nu la Zara, că din asta avem și noi acasă, ci la Galeriile Lafayette. Am ochit o geantă Fendi și, de fapt, nu geanta cred că mi s-a părut cool, ci faptul că totul avea un aer mega exclusivist, te lăsau să intri în magazin doar în ture, ca să nu se aglomereze prea tare. Nu mi-am luat o „baguette”, că pe atunci nu știam că dacă e să ai o geantă Fendi, pe aia trebuie să o ai, că e modelul lor signature și un cult-item al modei în general. Mi-am luat o geantă care seamănă cu o tichie de bucătar, acoperită cu monograma Fendi. Nu cred că mai era moda cu logo mania pe atunci, dar m-a fascinat pe mine ceva la F-urile alea care se repetau obsesiv pe suprafața genții.

Am dat o grămadă de bani pe ea, dar am făcut un calcul ca să mă încadrez la fix în bugetul rămas până ajungeam acasă. În drumul spre aeroport, am cumpărat accidental bilete mai ieftine de RER, dar am reușit să intrăm cu ele în tren. La zece minute după, a venit controlul, care ne-a trântit o amendă de 50 de euro (fiecare). Doar că noi nu mai aveam decât câteva monede care totalizau vreo 2 euro. I-am arătat controlorului geanta Fendi goală cu aceeași mândrie stupidă pe care o au băieții ăia care îți arată Lexusul proprietate personală parcat în fața garsonierei închiriate, la care au datorie la întreținere. Am luat tichetele de amendă, pe care nu le-am mai plătit vreodată. La vreo trei luni după, au primit părinții în poștă un soi de somație, o hârtie care zicea că dacă nu plătim amenda ne deportează și ne duce la închisoare în Franța. N-a ajuns pe la ochii vreunui adult. Și nici nu m-a escortat nimeni de la vamă către vreun penitenciar în următoarele dăți când am ajuns la Paris. Cât despre geanta mea Fendi, stă și acum în spatele șifonierului, învelită impecabil în săculețul protector de la magazin. Nu știu să-mi explic de ce nu am purtat-o vreodată, în afară de ziua aia când mergeam spre aeroport și am luat amenda. Probabil pentru că, deși eu am ales-o, nu a fost vreodată stilul meu. Total purtări geantă Fendi: 1. Total folosiri punga din carton gros și colorat în care mi-a fost pusă geanta când am plecat din magazin: vreo 5, cred. (Cătălina Teodorescu - Fashion editor-at-large @ Cosmopolitan, A List Magazine)

Cămășile de bani gata

Mi-am petrecut toată copilăria și adolescența zicându-mi „când o să am io banii mei...”. Sufeream foarte mult de ceea ce azi numim FOMO. Nu din cauză că n-aș fi putut să particip fizic la vreo ieșire sau petrecere, ci pentru că nu prea aveam bani. Eram terifiat că o să merg la terasă și n-o să-mi ajungă să-mi plătesc berea la halbă.

Așa că la primele salarii mi-am făcut bucuria și am cumpărat o groază de nimicuri: de la ustensile de bucătărie până la ciorapi colorați și haine pe care n-aveam să le port niciodată. Mi-am luat și niște cămăși „elegante, de corporatist, d-alea de tre' să le bagi în pantaloni”, cum aș fi zis atunci. Eu așa văzusem în filmele americane - omul de succes are mereu cămașă și e mereu băgată în pantaloni, deci am nevoie de cămăși.

Treaba e că nu le cumpărasem ca să fiu mai elegant decât colegii mei în pantaloni scurți de la agenția de publicitate. Le-am luat cu același gând din adolescență, că o să trebuiască la un moment dat să nu mă fac de râs: la un interviu pe la vreo corporație, la un eveniment unde cine știe pe cine o să cunosc, la o gală de premii de publicitari (unde aveam să aflu că tot în pantaloni scurți se merge). Consideram niște cămăși din H&M un fel de armură care disimula instant sărăcia și impostura. Aveam cămașă, deci puteam să vorbesc cu ceilalți oameni cu cămașă.

Acum le țin undeva în fundul șifonierului și cred că e cazul să scap de ele. O să-mi pară doar puțin rău, că le priveam ca pe un fel de trofeu că n-am ajuns să lucrez peste program într-o clădire de sticlă. (Faiăr Silviu - publicitar și memar)

Tricoul de ocean

În 2014 șau 2015, când la Volvo Ocean Race a participat o echipă de fete pentru prima dată, niște membri ai familiei mele au fugit undeva prin lume să vadă bărcile. Am primit acest tricou Helly Hansen x Team SCA, pe care îl consider un mare gem al dulapului meu. Noi mari fani sailing fiind, toți cu aplicație Volvo Ocean Race pe telefon, cu Team SCA țineam - cum băieții din barca Vestas se izbiseră de ceva recif de corali la un moment dat și dispăruseră din schemă - pentru că era echipa de fete! Tricoul ăsta e super, cu cromatica lui care râde în nas întregii mele garderobe cu tot, dar simt că nu am blugi care să meargă cu el. Mi-e frică să nu îl port cumva într-o combinație compromițătoare pentru el, când mi-e așa de drag. Mi-e și milă să-l scot din casă că îl consider foarte prețios. În plus de asta, sunt aproape convinsă că ar trebui să le explic oamenilor în repetate rânduri de ce pe spatele meu se găsesc același 3 litere care se găsesc pe aproape toate dispenserele de șervețele din aproape toate băile publice. (Ana Trif) 

Fusta-cortină

Mi-am comandat-o de pe net de pe un site de țoale vintage. Arăta superb în poze, lungă, amplă și teribil de roșie. Mi-am imaginat c-o să foșnească când merg, c-o s-o port cu bluze delicate de pânză topită, pe gât, și că cineva inevitabil nu va mai rezista fără să-și prindă mâinile în jurul taliei mele, pe care fusta ar desăvârși-o. Cel mai tare m-a surprins greutatea ei din viața reală. Căptușită, dintr-un material greu, dublat, voluminoasă, fusta asta este mai grea decât un palton de iarnă. Am probat-o și toate cele mai de sus se adeveresc, foșnetul, talia, impresia artistică. Doar că m-a făcut să mă simt ca un bibelou greu din vitrină, ca înveșmântată într-o cortină de operă. Mă mișc greu cu ea și nu știu să port haine în care nu aș putea să sar un gard sau să fac podul din picioare, de exemplu (nu știi când e nevoie!). Am îndesat-o într-un colț și acum e și șifonată - mă îngrozește ideea de a călca atâția metri de material. Aștept să se ivească în viața mea persoana căreia să i-o pot dărui și care s-o poarte așa cum merită, iar eu să privesc cu adorație. (Karin Budrugeac) 

Costumul-sperietoare

Cred că nu există om care să nu-și fi făcut două cruci și pus cinci întrebări când, răscolind prin dulapuri, a dat peste niște haine mai vechi. Iar întrebarea primordială este, aproape fără excepție, „cum naiba am putut purta așa ceva?”. Ceva asemănător s-a născut și în mintea mea când am dat peste costumul ăsta, de m-a îmbrăcat prin liceu. Cred că stătea ascuns de atâta timp în dulap încât nu aș fi foarte sigur că nu e din cretacic. Și, de fapt, mă întreb dacă l-am purtat vreodată, că în vremea aia, mai aveam vreo două costume, care mi se par la fel de nepurtabile acum.

Dar, cum moda e mai subiectivă decât diferența dintre două vinuri roșii, costumul ăsta va ajunge la Empty Shop-ul din Promenada și, mai apoi, spre un băiat care să-l poarte cu mândria eleganței. Căci el nu-i costum urât, doar uitat și nepurtat. (Victor Lefter - PR Consultant, Smart Point)

Rochia de fetiță 

Eram în Alexandria și mama a văzut-o în vitrină. Ne-a plăcut amândurora, deși știam că nu e genul meu. E de fetiță. E frumoasă și dintr-un material din ăla complicat și sofisticat, iar mie îmi place stilul homeless de bumbac cu cafea pe el. Dar asta ne-a plăcut. Mult. Mi-era lungă să o port bluză și ca bluză chiar ar fi stat pe mine complet nefiresc. Și prea scurtă s-o port rochie. Cu teniși, don’t you worry. Așa că mama i-a pus dantela asta pe jos, s-o lungim.

Am probat-o de câteva ori, dar n-am ieșit niciodată din casă cu ea. Simțeam că nu e ocazia. Mi-o imaginam cât de mult mi-ar fi plăcut s-o am la un date pe acoperiș. Dar în teniși, don’t you worry. Și să arunc un: „Asta? Please, e din Alexandria, nici nu știu cum am aruncat-o azi pe mine în grabă” când el m-ar complimenta că sunt simpatică în seara asta. Sau la banchet în a opta și chiar a doișpea, când mă simțeam cel mai urât băiețel de pe lume și nici n-aveam bani să îmi iau rochițe sofisticate. Și nici curaj să le port cu teniși.

Sper să facă o fetiță-băiețel să se simtă cel mai frumos copil de pe lume. Elsa, Wonder Woman, Angelina? Please. În viața reală prințesele poartă orice cu teniși și se simt cele mai frumoase chiar și în tricouri lălâi cu pete de cafea pe el. Dar asta vor învăța mai târziu. Până atunci, o donez la The Empty Shop. Pe ea și alte prietene de-ale ei din șifonier care știu să transforme orice banchet într-o poveste despre curaj, încredere și frumusețe. Și orice fetiță-băiețel într-o prințesă. Dar din aia reală. Le-am învățat eu. Au avut timp în 33 de ani și încă suntem în training. Și în teniși! (Greta Goran, gret.ro) 

***
The Empty Shop: până pe 18 aprilie mai poți să dai o viață nouă hainelor pe care le-ai abandonat în dulap, donându-le celor care au nevoie de ele. Poți să își duci nepurtatele (hainele pe care nu le mai porți, în stare bună) la Promenada (zona Info Point), cei de la Empty Shop împreună cu Ariel și Lenor au grijă să le facă țiplă, iar alături de Let’s Do It Romania, vor ajunge la copiii și familiile nevoiașe din programul Let’s Share & Care.

Celelalte puncte de colectare sunt în centrele comerciale City Park Mall of Constanța, Shopping City Timișoara, Shopping City Galați, Brăila Mall, Shopping City Piatra Neamț, Ploiești Shopping City, Shopping City Deva, Aurora Shopping Mall (Buzău), Shopping City Târgu Jiu, Severin Shopping Center, Shopping City Râmnicu Vâlcea, Shopping City Sibiu.

***
Alte nepurtate