Obsesiile Mirelei (13)

Maioul cu inimi

Primul meu sutien s-a întâmplat pe la 12 ani. A fost un cadou de la mama, fără vreun motiv anume. Era unul alb, model balconette din dantelă și bumbac, care-mi ținea țâțele - micuțe la vremea respectivă, chestie care a durat doar vreun an - la înaintare, întru întâmpinarea tuturor. Multă vreme l-am purtat doar prin casă, mai ales când eram singură pentru că puteam să defilez pe hol în ture infinite prin fața oglinzii mari cât ușa. Prima dată când l-am scos în lume a fost la un meci de volei în curtea școlii. Se juca între echipa de fete de-a șasea, printre care eram și eu, și echipa de băieți de-a opta, unde era, bineînțeles, băiatul pe care îl plăceam, cel cu care urma să am, șapte ani mai târziu, prima relație pe bune. Peste sutien îmi pusesem un tricou transparent, gri-marmură, strâns pe corp, la o pereche de pantaloni scurți. Practic, eram ca și cum eram goală, plus niște mister, mai mult de formă. În linia a doua, la primire, deci continuu flexată, am jucat un meci întreg cu zeci de priviri care mă apucau de ce poftea fiecare. Nu mai știu cine a câștigat, nici nu mai contează, de fapt. Ce contează e că la final aveam antebrațele pline de vânătăi date de mingile trimise cu prea multă putere de băieți și că atunci a început să-mi placă joaca asta de-a îți arăt, dar nu chiar. Cu maioul ăsta m-aș împăca numai bine, eu și țâțele mele pe care le arăt, dar nu. (16 lire sterline, amylaurasmith.bigcartel.com)

Rucsacul armură

Omtura e brandul sub care creează israelianul Anton Edelshtein cele mai frumoase genți pe care le-am văzut vreodată. Cel puțin până luna viitoare. În designul lui se împletesc referințe dintre cele mai random la prima vedere, dar care merg așa de bine împreună, cum ar fi șamanismul și arhitectura, într-o notă minimalistă de bun simț. Scopul lui declarat e să șteargă bariera dintre corp și accesoriu; ce și-a mai propus el să facă e să submineze tirania hainelor întru răzbunarea accesoriilor, aceste item-uri de fashion care au stat dintotdeauna la coadă, pe nedrept. Trecând peste fixațiile astea ale lui, pe care poți să le iei la mișto sau să le aplauzi, rucsacurile lui chiar sunt mișto. Ăsta, de exemplu, mă duce cu gândul exact la Sigourney Weaver în maiou și chiloți, dormitând în coconul ăla ei alb-imaculat înainte să iasă la vânătoare de alieni. (530 euro, inn7fashion.com/omtura)

Cartea cu #Șefa

Sophia Amoruso era o americancă oarecare, cu un job oarecare, la care se ducea doar ca să se afle-n treabă. La un moment dat, când avea 22 de ani, și-a deschis pe eBay un magazin unde vindea țoale vintage, de designer. Tot business-ul era ea, de la marketing la distribuție: făcea styling, poze, customer service și shipping. În 2008 au dat-o afară de pe eBay, moment în care și-a lansat propriul magazin, Nasty Gal. De acolo, totul a explodat: a ajuns CEO-ul magazinului american cu cea mai rapidă creștere, o afacere cu venituri de 23 de milioane de dolari (în 2011), o armată de fashioniste-cliente, pe lista de 30 sub 30 a Inc. Magazine cu numele de a Cinderella of tech primite de la New York Magazine. În mai 2014 și-a lansat cartea #GIRLBOSS, în care povestește despre cum a ajuns așa de coioasă, împărțind sfaturi tinerelor feministe care aspiră la scaunul pe care scrie „Șefa la toate”. Cartea asta a devenit brusc interesantă abia acum vreo săptămână, când Amoruso și-a anunțat demisia din rolul de CEO. A rămas Girlboss doar pe creație și brand marketing. Interesant. (45 lei, okian.ro, apărută în română, între timp, la Editura Publica)