Obsesiile Mirelei (14)

Tenișii JC/DC x Pataugas

Colecțiile de colaborare sunt preferatele mele. Sigur că sunt o tactică foarte bună de marketing pentru ambele branduri care decid să creeze ceva împreună. De cele mai multe ori însă, pentru consumator e ocazia perfectă prin care are acces la piese semnate de un designer pe care l-a adorat dintotdeauna, dar pentru care nu prea s-a îndurat să-și dea cinci salarii deodată, plus banii de întreținere pe tot anul. De exemplu, colecția de colaborare Jean-Charles de Castelbajac x Pataugas e perfectă pentru cine e pasionat de ce face designerul francez (născut în Casablanca, ah). Se numește RocknWalk și propune o serie de reinterpretări în viziunea lui JC/DC ale modelului clasic Authentique, pentru care sunt cunoscuți cei de la Pataugas. Nori, piele și cauciuc, ton pe ton sau curcubeu, în colecția asta e ceva pentru fiecare individ cu o pasiune pentru teniși. (225 euro, pataugas.com)

Chokerul din vinilin

Într-o vreme, tata se plimba mult prin țară cu muncile lui. Din fiecare călătorie îmi aducea câte un suvenir; nu magneți sau vederi, ci lucruri de purtat inspirate de câte un episod din timpul cât am stat acasă și-am crescut sub ochii lui. Odată mi-a adus o pereche de teniși din blugi, pentru că a ținut minte că-n liceu purtam teniși la orice, oricând, până mi se dezintegrau de pe picioare (cum se face). Și că eram așa de obsedată de materialul blugilor că am ajuns să-mi fac o geantă dintr-o pereche veche, plus o pernă. Altă dată mi-a adus un fel de brățară cu țepi și pietre sclipicioase, că a ținut minte că în perioada mea de rocăreală purtam mereu o brățară neagră cu țepi. De când am văzut-o m-am hotărât că o s-o port ca choker, e mai frumoasă așa. Recent am redescoperit-o și-am început s-o port din nou. Acum îmi doresc o colecție întreagă de chokere, adică zgărzi, ca să fim onești până la capăt. Asta de la Creepyyeha îmi place pentru că e dintr-un vinilin cu o discretă tentă movalie. Și pentru că e făcută manual de o tipă asiatică (din New York), care mă duce cu gândul numai în anime-uri. (70 dolari, creepyyeha.storenvy.com)

Geaca pufoasă a Creatorului

Mi-am început anul cu două mari revelații, deja (!), una mai întârziată ca alta: avocado și Tyler, The Creator. De primul m-am ținut departe multă vreme dintr-un fel de teribilism. Mă enerva că toată lumea numai asta mânca și toată lumea numai despre asta vorbea. Apoi, s-a întâmplat că niște studenți americani au publicat contractul cu Jack White, unde era inclusă și rețeta lui secretă de guacamole. Așa am ajuns să-i dau o șansă și, implicit, să-mi dau universul peste cap. Cu al doilea chiar nu am nicio scuză. Noroc că are cine să aibă grijă de mine și de cultura mea muzicală. De două săptămâni am pe repeat Wolf, cel mai recent album al lui. Când nu mă gândesc că tipul ăsta la 23 de ani ai lui este de 100 de ori peste ceea ce sunt eu la aproape 30, să zicem, mă gândesc ce bine mi-ar sta în geaca lui. E singura geacă pufoasă pe care aș pune-o pe mine vreodată. (150 dolari, golfwang.com)

Expoziția despre pantofi, plăcere și durere

Shoes: Pleasure and Pain e una dintre cele mai complexe expoziții de anul ăsta. E alcătuită din peste 200 de perechi de pantofi adunați întreaga lume, din colecțiile private ale unor fashion icon-uri - Daphne Guinness, de exemplu -, din arhivele unor designeri care au reinventat obiectul - Alexander McQueen, printre alții -, sau din filme - The Red Slippers (1948). Curatorii își propun să aducă în discuție pantoful ca obiect-personaj și rolul lui în sexualitate, statut social, artă, folclor și cultură, în general. Trei linii distincte ale discursului se vor distinge în cadrul expoziției: pantofii ca fetiș, teorie exemplificată prin modele care exagerează sau distorsonează corpul și miscările sale; pantofii ca putere, fizică și psihologică, așa cum se vede dinspre modele faimoase - pantofii Cenușăresei sau sneakerșii semnați și promovați de sportivi faimoși, acești semi-zei; pantofii ca statut social, așa cum arată modelele din secolul al XIX-lea sau cele tipice unor anumite culturi, cum se întâmplă în India. AMR. (13 iunie 2015 - 31 ianuarie 2016, Victoria and Albert Museum din Londra)

Rucsacul de benzi desenate

Creierul meu nu e făcut pentru matematică sau fizică, sau pentru oricare altă știință similară. Am știut din prima că nu ne vom împăca niciodată. Am știut-o în fiecare an de școală primară și apoi de gimnaziu, când luam premiul întâi cu coroniță din ce în ce mai greu pentru că trebuia să mă străduiesc să fiu la fel de bună la materiile astea pe cât eram la română și limbi. Am știut și când m-am îndrăgostit prima oară de-a adevăratelea de un băiat olimpic la fizică, venit tocmai de la Iași în orașul meu de provincie. Uneori, în anul care a urmat, în discuțiile noastre telefonice interminabile, cu receptorul telefonului fix lipit de tâmplă până mi se încingea urechea și-mi transpirau palmele, mă rugam să nu aducă vorba despre nimic legat de fizica lui pentru că n-aș fi fost în stare să pricep mare lucru și să întrețin conversația; iar eu trebuia să rămân perfectă, cel puțin în imaginarul lui. O știu și acum, când mă uit la geanta asta și nu reușesc să înțeleg cum anume e făcută ea. Apoi mă duce cu gândul la Roy Lichtenstein și mă mai liniștesc că avem, totuși, ceva în comun. Aș fi în stare să mi-o cumpăr doar ca să o întorc pe toate părțile. (100 euro, jumpfrompaper.com)