Obsesiile Mirelei (19)

Chiloții pentru necunoscută

Foarte înaltă nu e, dar nici scundă. De cele mai multe ori, își poartă părul negru despletit, deloc potrivit pentru locul unde își petrece zilnic opt ore pe ceas - raionul de mâncare gătită al hypermarket-ului de mall. Ai putea să crezi că are cel puțin 30 de ani, dar nu ai cum să îi intuiești adevărata vârstă. Te derutează plictiseala care i-a trecut dincolo de privire și s-a instalat inclusiv în ridurile mici din jurul ochilor care se formează când îți zâmbește fals în timp ce îți întinde mecanic caserola cu mâncare. Diminețile sunt cele mai grele. De ani de zile, stă în același apartament pe care o să-l plătească până la pensie, doarme în același pat primit de la soacră-sa, lângă același bărbat care-i bagă mâna între picioare doar în serile când se întoarce beat, înainte să adoarmă cu fața înfundată în perna pe care-o să o umple de salivă până dimineață. Își alege din dulap cele mai bune haine pe care le îmbracă în ciudă. Își întinde fond de ten pe față, își lipește gene false de pleoape, își colorează buzele în vișiniu cu un ruj rezistent la transfer pe care a dat mulți bani. Uneori, când e mai binedispusă, își dă cu sclipici pe tâmple. O să stea toată ziua la casa raionului de mâncare așa aranjată pentru că e singurul loc unde poate să fie văzută. E singurul loc unde iese, de fapt. Mi-ar plăcea să îi fac cadou, într-o zi, chiloții ăștia de la Hopeless Lingerie. Ar trebui să renunțe la toate artificiile ei obișnuite, să rămână cu pielea curată, pe care să vezi cum îi zvâcnesc mușchii de curiozitate. Aș duce-o într-o cameră unde ar fi doar ea, un scaun și-o oglindă. Aș lăsa-o acolo o vreme. Apoi, treaba mea și-a ei. (120 dolari, Selene Harness Knickers, hopelesslingerie.bigcartel.com)
 

Rochia care vede tot

Horațiu Lazăr e fotograf. Cele două tumblr-uri ale lui, cel cu fotografiile proprii și cel cu ciudățenii frumoase, îmi fac dashboard-ul un loc mai bun, unde creierii mei își fac de cap după bunul plac. Cel mai mult îmi plac fotografiile lui în care se joacă de-a dublu-expunerea sau de-a manipularea post-declanșare. Acolo, femeile nu trebuie să-și cearnă stările ca să-și aleagă una singură, pot foarte bine să se înmulțească la puterea x, cât le ține. De curând, Horațiu Lazăr face haine pentru femeile din fotografiile lui și pentru bărbații lor. BAD INFLUENCE e numele sub care a adunat rochii, maiouri, bluze, pantaloni și genți imprimate cu imagini și grafisme create de el. Croielile sunt clasice pentru o ea sau un el de oraș - comode, ușor de tras pe tine, ușor de dat jos. Cel mai mult îmi place rochia cu ochi. Când stau dreaptă, în picioare, ochiul e buricul. Când sunt așezată, cu spatele drept și-o mână încurcată în păr, ochiul ar vrea să coboare între coapse. În oricare dintre variante, rochia vede tot. Și privirile nerușinate, care apucă ce-și doresc, și alea aruncate pe furiș, care mângâie înainte să plesnească. (32 euro, moresexy.com/en/brand/bad-influence)
 

Costumul de baie care ține socoteala

MSGM e brandul italienesc lansat în 2009 sub care designerul Massimo Giorgetti creează haine fără să se gândească la indivizi în termeni de vârstă, ci în termeni de interes pentru muzică și artă contemporane, prin care fiecare își exprimă propria creativitate. Toilet Paper e revista lansată în 2010 de o echipă de italieni care au creat exclusiv din imagini un spațiu prin care explorează imaginația individuală și colectivă, cu toate nuanțele ei, de la ce te face să zâmbești la ce te deranjează. Cele două echipe s-au întâlnit deja de două ori, în 2013 și în 2014, în câte-o colecție care pune în haine umorul și cheful de joacă ce îi definește. Din colecția din 2014, râvnesc la costumul de baie cu picioare. Pentru că n-are bretele, deci lasă claviculele libere, dar și pentru că e exact ca bucata de hârtie pe care-am notat de-a lungul timpului, în nuanțe diferite de pix, stilou și creion, numele fiecăruia. E ca o listă secretă care ține socoteala, pe care aleg să o port pe mine, la vedere. (160 lire sterline, matchesfashion.com)
 

Geanta poftei

3127 e numele pe care îl poartă gențile și pantofii - custom made sau de serie limitată - ce ies din mâinile Oanei Lazăr din 2006 încoace. Formarea ei a trecut de la liceul de arte la universitatea de arte, de la designer angajat al unui brand serios la costumier pentru spectacole de teatru de copii. La 3127 se toarnă în tot procesul creativ: schițează, produce tiparele, alege pielea și elementele cu care să o completeze - uneori textile, alteori vopsea - le fabrică, le împachetează și le trimite către brațele și picioarele care o să le poarte. Zilele astea, am dat de geanta cu căpșuni la care, câteva zile mai târziu, încă poftesc. Că e rotundă, ca un biscuite cu glazură de ciocolată pe care-l bagi cu totul în gură, de poftă, e minunat. Că inocentele căpșuni sunt imperfecte, așa mânjite cu vopsea care iese din contur, exact ca ciocolata care-ți rămâne pe buze și pe degete după ce ai terminat biscuitele de care ți-a fost atâta poftă, e și mai minunat. (250 lei, facebook.com/pages/3127/162379653822432)
 

Colierul de țigancă

Când eram mică, am iubit - așa cum poate să iubească un copil de 15 ani - un țigan. Eram fata de la oraș și nu se cădea nici măcar să-l bag în seamă, darămite să-l transform în subiectul viselor mele umede, așa că ne întâlneam doar pe ascuns, după ce se făcea întuneric, pe câmpul de lucernă de lângă casa bunicii. Stăteam întinsă lângă corpul lui vânos, ne țineam de mână privind la stele și eram cea mai fericită. Pe lumină, trecea prin fața casei mele de mai multe ori pe zi, pe jos sau în căruță, mânând caii la bustul gol, deși uneori o lua pe drumul cel mai lung doar ca să treacă pe acolo. Întotdeauna eram la geam sau pe prispă, pregătită să-l văd cum privește cu coada ochiului înspre casă. În vara aia a fost singura dată când mi-am dorit să fiu altceva decât sunt. Voiam foarte tare să fiu țigancă. Sau măcar o fată de la țară. Mi-am amintit de asta de trei ori în ultimele luni. Prima dată, la Aferim!, pe toată durata filmului. A doua oară, la finalul spectacolului Voi n-ați văzut nimic!, când naratorul amintește că ne creștem copiii cu imaginea țiganului baubau. A treia oară, când am dat de colierul britanicei Bex Ling, care manufacturează sub numele Misfit Makes accesorii de tot soiul. Într-o lume ideală, dacă m-aș fi născut țigancă, mi-ar fi plăcut să întrețin cucoanele dându-le în tarot, ghicindu-le în palmă și în cafea, în timpul în care nu m-aș fi iubit cu bărbatul meu brunet. Aș povesti asta de fiecare dată când aș fi întrebată de colier, în speranța că, într-o zi, o să fie doar banal. (25 lire sterline, etsy.com/uk/shop/MisfitMakes)