Obsesiile Mirelei (23)

Rochia de instincte primare

Pe vremea când stăteam în Militari (și mă contraziceam cu toți că nu e la capătul pământului, deși, evident, e) îmi făcusem un obicei din a adormi pe soundtrack-ul de la Basic Instinct. În special vara, în special goală. I-am mulțumit etern lui Jerry Goldsmith, tipul care a mai semnat și muzica pentru Alien, Planet of the Apes și Total Recall, printre altele, pentru nopțile în care treceam liniștită de la ce mă rodea peste zi la imagini cu pletele-mi fluturând într-o decapotabilă care alunecă pe coasta californiană. De vreun an, a devenit muzica aia care curge când vegetez ocazional în cada de doamnă, tip baroc, cu un pahar de prosecco într-o mână și gândurile aiurea. Tot în alb aș fi ales și eu să mă îmbrac, doar că ar fi fost mereu rochii cu gâtul și clavicule descoperite. Cum e, de exemplu, rochia asta de la Shakuhachi - decupată perfect pe umeri, impertinentă prin cât de cuminte vrea să pară. (140 dolari, shakuhachi.net) 

Bluza relației complicate

Am avut o relație complicată de la început. Open Relationship, ca pe Facebook. Eram cu altcineva, de patru ani deja; știam că sunt implicată dincolo, dar parcă nu am putut să refuz, poate, cine știe. Era a mai multora, dar asta nu mă deranja, învățasem să nu mai fiu egoistă. Nu i-am acordat niciodată toată atenția, deși mi-ar fi plăcut; mereu venea pe locul doi. Abia după nouă ani, când a trebuit să mă exprim public, într-un context deloc familiar, despre relația noastră, mi-am dat seama că-mi pare rău că nu ne-am cunoscut mai devreme. Că nu am învățat mai întâi franceză și abia apoi engleză. Încă ne împăcăm bine, după atâția ani, doar că am aceeași frustrare dintotdeauna care-mi blochează creierul până în punctul în care nu-mi mai vine să deschid gura: îmi lipsește accentul. Accentul ăla care face orice cuvânt, oricât de banal, să pară cea mai interesantă chestie, mai ales când iese din gura unei femei pe care acum o bănuiești de intenții neserioase, acum ți-ai dori să-i pici la picioare să-i pupi mâna. Ce-mi iese cel mai bine e „on”-ul. Guéridon. Masturbation. Satisfaction. Cu astea pot să trec drept tipa aia șmecheră de mai sus. De-aia bluza cu Maison du Cochon, de la PORC, e perfectă pentru una ca mine, care știe un lucru și bun. Că definește fidel mai toate casele prin care tot trec, deja e mai mult decât aș putea cere vreodată de la o bluză. (99 lei, porcporc.com) 

Pantalonii cu petice

Walter D’Aprile s-a născut în Napoli, dar locuiește în Milano. E inginer aerospațial, grafician și designer de modă. Hainele lui se cheamă GCDS, adică Giuro che domani smetto. S-a apucat de modă cu NapoliStreetStyle (devenită Nssmag), o formă prin care încerca să dea o coerență străzii și s-o împingă un pic de la spate la ceva mai mult curaj. Mai apoi, a apărut GCDS, în strânsă legătură cu zona de clubbing, de unde și numele din zona îmi mai rup capul doar o dată și gata. Hainele, realizate alături de Vincenzo Paccone, colaboratorul său, sunt un mix echilibrat de subcultură sport cu iz de America, relaxare de ani ‘90 prin care totul merge la orice și simț cu cinci pași înaintea tuturor, cum au nordicii. Se vând exclusiv online și sunt mai ales pentru oameni care nu se iau prea tare în serios. Cel mai mult îmi plac pantalonii cu petice. Practic, pun la un loc mare parte dintre personajele cu care am crescut, luate un pic peste picior. (169 euro, gcdswear.com) 

Salopeta revoltă

Salopeta e un lucru foarte mișto. Dimineața, când deja ai întârziat cam mult și trebuie să pui ceva pe tine în grabă, se trage dintr-o bucată. Te miști lejer în ea toată ziua, nici n-o simți, cu pachetul craci-țâțe-brațe libere să facă orice poftesc. Poți să mergi pe bicicletă nestingherită, poți să faci pașii mari că nu te ține nimic strâns, poți să stai liniștită când vine metroul că n-o să-ți vadă curul tot peronul. Strigă-n urma ta muncitorii pe stradă, te privesc cu coada ochiului corporatiștii și te fluieră țigănușii de cinșpe ani, ceea ce uneori te enervează, alteori te amuză. E mișto până când vine momentul să ți-o dai jos, în special când ai una dintr-alea cu fermoar la spate și în special când te hidratezi continuu cu litri de apă. Atunci nu mai e fun. Asta am învățat recent. Până când brand-urile o să scoată unele perfecte, care să se și dea jos la fel de repede cum se pun, de fiecare dată, m-am decis că o să-mi iau una care e făcută să pice instant pe podea. Una lenjerie, cum e asta de la francezii Absolutely Pôm. Noaptea, o s-o port între cearșafuri, ziua, o să-i pun un tricou lejeruț peste și-o s-o scot în lume. (300 euro, absolutelypom.com) 

Cozorocul metalic

Din seria chestiilor de pus pe cap, cozorocul mi se pare un obiect pe nedrept subestimat. Nu e ca pălăria, dar ți-l așezi pe cap și-ți dai alt vibe cu totul, nu doar hainelor pe care le pui pe tine. Nu e ca ochelarii de soare, dar face să nu-ți intre soarele în ochi, oricât de tare s-ar strădui. Nu e vreun colier, dar poate să ia ochii. Ăsta de la T R A Ș K I N e metalic, adică exact cum trebuie. L-aș purta la jeanși scurți cu tricou lălâi, în dungi, la rochie sac cu espadrile, la fustă din voal cu top cropped. Face parte din Softpop, colecția de vară a brand-ului care împacă periferia cu centrul, răzvrătiții împotriva tendințelor cu hainele care n-o să-i facă să pară niște ciudați, totuși. E dintr-un material moale, gumos, care imită, la nivel de imprimeu, tabla cu striații care se folosește, de cele mai multe ori, la treptele de barurilor care vor să fie industriale. (180 lei, facebook.com/traskingsandqueens)