Obsesiile Mirelei (26)

Inelul de neînțeleasă

Femeile cărora le place sexul nu sunt niciodată luate în serios, cu atât mai puțin înțelese. Întotdeauna trebuie să existe o justificare. Sigur e vorba despre un tată absent, plus o relație dubioasă cu un frate, poate un prim iubit abuziv sau măcar o singurătate atât de mare încât ajung să încalece orice le iese în cale, înainte să termine de zis „bună”. Sunt puțini ăia care se gândesc că femeilor ăstora poate chiar le place sexul per se. Peggy Guggenheim, de exemplu. Americancă bogată, a plecat din Manhattan, unde nu-și găsea locul, și-a ajuns în Europa prin anii ‘20, unde s-a ocupat cu artă și artiști. De prima parte, pe care nu o cunoscuse formal, la școală, ci prin prieteni și mentori din seria Duchamp, Man Ray, Brâncuși și Romaine Brooks, s-a ocupat cu banii, fie cumpărând tablouri și sculpturi pentru colecția personală, fie dând masă și casă artiștilor desconsiderați la momentul respectiv, care aveau să ajungă mari Pollockși. De a doua parte s-a ocupat cu entuziasm și curiozitate. Despre asta, au rămas tot felul de fabule. Cum că era atât de promiscuă încât și-a tras-o cu o mie de oameni. Că s-a închis cu Beckett în casă zile la rând, pe care le-au întrerupt doar ca să-l trimită să ia șampanie. Că era frustrată de nasul bușit într-o operație estetică nereușită, lucru de care uita doar dacă se futea, așa că se futea mult și des. Nicio vorbă despre ea, femeia, și plăcerea ei. Lisa Immordino Vreeland a scos luna asta un documentar, Peggy Guggenheim: Art Addict, în care încearcă să o înțeleagă. Abia aștept să-l văd și să-l judec, ca o moștenitoare închipuită, dar demnă, a doamnei Guggenheim. O să mi-o imaginez, apoi, fluturându-le tuturor degetul mijlociu decorat sfidător cu inelul ăsta, manufacturat de Delfina Delletrez în atelierul ei din Roma. (420 euro, delfinadelettrez.com, la comandă)

Jumper-ul etic

We Are Hairy People e un brand britanic, din Bristol, care lucrează la o abordare sănătoasă a modei. În primul rând, e despre cum ne raportăm la felul în care arătăm și cum ar fi cazul că acceptăm, într-un final, că suntem diferiți și că nu putem fi turnați în aceleași forme standardizate. Altfel, o luăm razna. Dovadă stau toate cazurile de indivizi care suferă de eating disorders, atât de frecvente că ne-am obișnuit cu ele. În sensul ăsta, tot profitul generat de vânzările WAHP e redirecționat către programe de recuperare pentru cei care au de rezolvat afecțiuni legate de imaginea propriului corp. De-aia și modelele din campaniile lor sunt fete de toate formele și mărimile, ca-n viață. Mai mult, hainele WAHP sunt create și apoi pictate manual de artiști locali - etic, fără minori prost plătiți, cum e cazul, de obicei, cu mass market-ul. Preferatul meu e jumper-ul cu balene, pentru cât de confortabil mă simt în apă. Are șanse mari să ajungă în rândul celor cinci haine pe care le port continuu o bucată bună de vreme, ignorând tot restul dulapului. (42 lire sterline, wearehairypeople.co.uk)

Sacoul de categorie nouă

Mi-am făcut primul prieten când aveam zece ani. Era, în primul rând, o chestie de status - o fată simpatică, așa ca mine, nu putea să nu aibă un prieten, despre care trebuia să povestească, bineînțeles, celorlalte fete la întâlnirile zilnice din fața scării sau la colțul școlii. Nu prea ne pupam, că oricum nu știam, dar eram cea mai fericită când îmi aducea câte un cornet cu înghețată, cadou. Cumva, ăla era semnul suprem că mă place. Mi-am amintit de asta după incursiuni tot mai frecvente în demograficul 33-35. În categoria asta, discuțiile interminabile care ajung la râs în lacrimi sau idei nou descoperite, tăcerile comode într-o îmbrățișare care nu se mai termină, orgasmele multiple de care nici nu te știai în stare, toate sunt completate din plin cu mâncare. Tipii ăștia nu se mai grăbesc. Le place să-ți gătească și fac un ritual din asta. Te duc acasă, unde scot carnea și o lasă să aștepte într-un sos cu tot felul de condimente. Scot legumele, pe care le curățați împreună tot povestind despre ce tâmpenii făceați când erați copii, mai dați gata un pahar de vin, după care le așezați pe toate într-o tavă. Cât se coc ele la cuptor, întoarceți pe toate părțile ultimele știri, dezbateți ultimul episod dintr-un serial la care se întâmplă să vă uitați amândoi și mai și cântați câte o piesă dintre alea pe care le puneți cu rândul. Când e gata, mâncați ordonat, la masă, cu furculiță și cuțit, nu din cutii din plastic, nu în vârful patului sau pe podea. La ritualul ăsta cu care te obișnuiești rapid, măcar de curiozitate, merge la fix sacoul de la Sisters RTW, din colecția Affichiste, abia lansată. Lasă impresia că ești o fată ordonată și serioasă, dar sugerează, deloc subtil, că e mai mult de atât acolo. Despre motivul estetic al sforii petrecute în jurul taliei, care se lasă descoperită din loc în loc, ai putea să discuți la infinit. (320 lei, facebook.com/Sisters.RTW)

Cămașa de reuniuni

Familia mea - mama și tata - e foarte mișto. Îi văd doar de vreo trei ori pe an, în rest, ne povestim non stop toate nimicurile la telefon sau pe chat, rezervat mai ales pentru poze. Așa se întâmplă când pleci de acasă la 19 ani, știind că nu te mai întorci. De-aia, atunci când ne întâlnim, iese mereu cu dans în jurul unor vișinate și puricat în detaliu ultimele bârfe, personale sau de interes general. La pachet cu întâlnirile astea vin, însă, și inevitabilele reuniuni cu familia extinsă și cunoștințele. Stați așa în jurul mesei, nu v-ați mai văzut de un an, și nu-ți vine să zici nimic că oricum nu mai aveți subiecte comune de interes și oricum pleci mâine, când cineva, poate un unchi, poate un frate de unchi, te întreabă câți ani ai, că a uitat. De aici, urmează avalanșa de aluzii și glumițe care știi bine că duc spre aceeași incomodă întrebare - când te măriți? De obicei, nu știu ce să fac altceva decât să râd ca la o glumă bună și să mai iau o gură de alcool. Cămașa G. KERO ar fi foarte utilă pentru asemenea reuniuni. Sunt aproape sigură că ilustrațiile ca de Kama Sutra le-ar mai tăia din elan. M-aș simți cel mai confortabil să observ cum fug de mine privirile, vizibil stânjenite, ca atunci când te duci undeva lângă o apă și te dai prevăzătoare, de dinainte, cu spray anti-tânțari. (140 euro, gkero.fr)

Rucsacul de cursă lungă

Sunt multe lucruri pentru care fac obsesii pasagere: vin, ne consumăm intens și apoi dispar ca și când nu au fost. Obsesia pentru rucsacuri nu e una dintre ele. Cel mai recent m-am blocat pe unul românesc, cu atât mai mare bucuria. Rucsacul de la ZVINCA e din piele, ceea ce înseamnă că e genul de obiect pe care l-aș folosi continuu multă vreme, ocazie cu care m-aș dezvăța de prostul obicei de a schimba cinci într-un an. Ba chiar aș putea să-l las moștenire în familie, să-l poarte și alții cu același entuziasm, așa cum încă port un tricou de-al unei mătuși, furat dintr-un dulap unde zăcea uitat. Design-ul minimalist, fără aplicații inutile care să distragă atenția de la frumusețea utilității unui asemenea obiect, îl face ușor de purtat la orice, practic, oricât de încărcat, că e vorba de o rochie în dungi sau o haină cu animal print. Cu aerul masculin m-aș juca tot punându-l în contrast, vara, cu rochii neserios de flușturatice. (450 lei, zvinca.ro)