Oianu face Romanian Punk

Adrian Oianu studia la Otis College of Art and Design din Los Angeles, când spune că a simțit nevoia să afle mai multe despre identitatea românilor și să includă asta în munca lui. De când și-a deschis atelier în România, în 2006, documentează, explorează și reinterpretează portul popular. Primăvara asta a lansat Romanian Punk, o colecție care îmbină pasiunea lui pentru folclor și trimiteri la un zbucium pe care-l consideră necesar. (Interviu de Gabriela Piţurlea)

Moda și folclorul

Interesul meu a venit din momentul în care mi-am dat seama cât de importantă este identitatea, mai ales pentru un creativ. Cât de important este pentru stilul tău să fii capabil să ți-o asumi. Întotdeauna un om trebuie să vină de undeva, e o lege a firii. Nu poți să-ți crești coroana fără să ai rădăcină. Și m-am întors în România cu această obsesie.

Acum vreo șapte ani când ne-am apucat de chestia asta n-auzea nimeni aproape. Eh, ș-acuma știi cum e: să-ți fie frică de ce-ți dorești. Eu mi-am luat sanie cu căluți și dă-i cu biciul spre pădure. Deodată văd avalanșa. Și m-am întors și acum alerg în direcția opusă, nu mai știu cum să scap, că vine potopul ăsta.

În momentul în care ai luat toată seminficația asta și bogăția simbolurilor, le-ai golit de sens și le-ai aruncat decorativ așa, croitoricește, pe niște cârpulițe, îți bați joc și de ce avem și de cine ești tu și de tot.

Bineînțeles că poți face orice în România imediat. Că ne place asta, să facem imediat. Însă fără experiență și o anumită perioadă de acumulare, trebuie să fii naiv să crezi că poți să te joci cu toate elementele astea și să faci surfing printre ele fără să-ți prinzi urechile.

Romanian Punk

Eu încerc acum să sugerez cum poate fi folosit acest folclor, această latură etnică. Nu poți să imiți ie. Dar poți să te inspiri de acolo și să construiești o altă lume. Și acest exercițiu stilistic l-am aplicat acum în chestia asta numită Romanian Punk.

Am zis: ia să ne jucăm și cu povestea de alb-negru a poporului român. Costumul autentic e alb-negru. Culoarea a apărut ca un farafastâc mult mai tîrziu, un fason al cilizației. Dar la început era alb-negru, un bej, mai târziu puțin roșu.

Am vrut să folosesc un limbaj de construcție care vine din punk, dar niște siluete care vin din tradiție și să văd ce se întâmplă. Materialele sunt vopsite manual, într-o manieră Jackson Pollock. După care am construit detaliile de ie, cum ar fi ornamentica, din nasturi și ținte sau din ace de siguranță. Aplicațiile păstrează culorile și forma aplicațiilor de ie, așa că de la distanță bat spre costumul popular, dar dacă te apropii îți dai seama că e un costum cu țepi.

De ce punk? Pentru că inima punk-ului nu se identifică prin mișcările extreme ale curentului, ci printr-un anumit echilibru, o anumită căutare a esenței lucrurilor, printr-o dezvoltare a atitudinii de a nu mai crede tot ce ți se dă, o anumită detașare de bombardamenul social la care ești expus, o perioadă în care tinerii s-au revoltat artistic, social, stând în picioare și spunând: „avem propria noastră minte și am vrea să hotărâm noi cum vrem să arate lumea în care trăim.” Ăsta nu e oare un subiect foarte actual pentru tineretul din România? N-ar trebui și tineretul din România să se trezească? N-ar trebui să reușească la un moment dat să ridice capul și să zică: „stai, mă, puțin, că nu e vorba doar de petreceri, fumat, tras pe nas și dormit prin tomberoane.”

Designerul e și un barometru social. El trăiește foarte bine conectat la mersul comunității. Eu stau tânăr și sunt atent la ce se întâmplă în jurul meu, iar acum mă uit la acest tineret apatic care încă nu are destul ajutor, curaj și elemente ca să se trezească și să curețe cancerul social care s-a abătut asupra acestui popor și care încă n-a trecut.

Moda la sub 25

Noi n-am prea avut punk, ci mai degrabă rockăreală. Am trecut prin heavy metal, ne-am chinuit cu geci de piele, geci de blugi de ne-au sărit capacele. Pentru noi Phoenix a fost punk-ul, ăia au fost răzvrătiții nonconformiști care au schimbat lumea și au lăsat cel mai bun album scris în România.

În adolescență purtam tot ce era mai fucking popular. Am crescut cu o mamă care făcea croitorie din pasiune și atunci am avut acces la această posibilitate de alterare a hainelor. Cam tot ce cumpăram se transforma: pantalonii, blugii, cămășile. Îmi făceam paltoane, pardesie la comandă pentru care-mi alegeam eu materialul și mă bucuram când mergeam cu trenul, pentru că agățam tot numai cu paltonul. Atunci am înțeles importanța hainelor care te conturează, care funcționează în armonie cu tine. Și potențialul designului vestimentar: uite ce face din oameni. Cea mai mare șmecherie era când ieșeam pe stradă și mă simțeam unic, aveam o asemenea combinație de cârpulițe mai mult sau mai puțin la fel de scumpe ca ale celorlalți de pe stradă, dar în combinația mea nu avea nimeni.

Hainele trendy ne îmbracă și ne ajută să comunicăm superficial. Designul vestimentar e o experiență culturală și comunică ceva despre personalitatea noastră, dă idei despre ce fel de caracter avem, cine suntem, ce principii avem.

Centrul de design Adrian Oianu

Eu a trebuit să emigrez ca să merg la școală, atât de greu mi-a fost să obțin educația de care aveam nevoie să fac meseria asta. Școala de design românească e o școală cu oameni neexperimentați, cu profesori care nu vin din industrie, e o cenușăreasă a școlii de arte. Din necesitatea asta mi-am luat manuale, am antrenat profesori și am creat o școală alternativă.

La noi se învață domenii esențiale muncii de designer, precum drapajul, flat sketch, storyboard. Deocamdată avem cursuri de o lună, de 3 luni, de 6 luni. Dacă în 5-10 ani va apărea în România un designer de succes internațional va fi unul care a făcut cursuri la mine.
» citeste mai departe