Otilia trăieşte visul

Şi scrie la ea pe blog. Cărţile ei favorite despre artă, citate din Robert Wright, Ayn Rand, Yehuda Amichai, recomandări de filme sau expoziţii din New York, fotografii cu ea. Suficient cât să se vadă că, undeva între 5th Avenue şi Financial District, o botoşăneancă blondă, cu privire care lasă urme şi-a găsit loc să crească.

O reconstituire a zilei în care ai fost descoperită.
Bucureşti, vara lui 2004, biroul lui Liviu Ionescu, MRA. Un prieten m-a dus acolo. La câteva minute după ce m-a cunoscut a început să-mi vorbească despre viitoarea mea carieră în modă şi despre viitoarele şedinte foto în Paris, Londra, Tokyo şi New York. Simţeam că vorbeşte despre altcineva, nu despre mine. În mai puţin de un an de la acea întâlnire, lucrasem deja în mai toate capitalele modei, de la New York, până la Tokyo şi Milano.

Care sunt pentru tine momentele cele mai importante din cariera de model?
Seara în care am câştigat First Runner Up în Ford’s Models Supermodel of the World, prima mea şedinţă foto în New York pentru V Magazine, lunile petrecute în Tokyo, ziua în care m-am mutat definitiv la New York, în 2007.

Dar toate şedintele foto, castingurile, toţi oamenii pe care i-am cunoscut, toate oraşele, şi mai toate experienţele sunt importante pentru mine, toate m-au atins într-un fel.

Scriai la un moment dat că e important să-ţi dai seama cum să aplici ce te-a învăţat modelingul, în lumea din afara modei.
Sunt o mulţime de lucruri pe care le înveţi din modeling. Modelele merg la zeci de castinguri în fiecare lună. O mare parte din clienţi te vor respinge. Trebuie să înveţi să nu fii afectată de asta şi să mergi mai departe. Suntem femei şi suntem tinere, sigur că ne simţim rănite atunci când suntem respinse, dar după un anumit punct eu am construit o anumită tărie. Astăzi nu mai sunt afectată atât de uşor de nimic, nu mai zic de un job pierdut.

Modelingul te mai învaţă să te cunoşti foarte bine. O mare parte din timp, în special la începutul carierei, modelele îl petrec singure – singure în avioane, hoteluri, singure în oraşe noi. Asta te face să petreci mult timp cu tine şi să ştii cine eşti şi ce vrei.

Când ţi-ai dat seama că vrei ca New York să fie acasă şi cu ce te-a convins?
Din prima zi în care am aterizat pe aeroportul JFK, în 2004. New York a fost singurul oraş în care m-am simţit acasă. Aici oamenii te primesc, te acceptă, pentru că toţi venim de prin alte colţuri ale lumii, toţi avem visuri la fel mari. New York-ul ne motivează să visăm, dar ne şi ajută să ne împlinim visurile.

Spuneai într-un interviu că ţi-ai investit banii în educaţia ta. Cum de ai ales economie la facultate?
O mare parte din banii câştigaţi i-am investit în educaţia de la Columbia University. E probabil cel mai bun lucru pe care puteam să-l fac, şi pe care orice tânăr ar trebuie să-l facă. Am ales economia pentru că am vrut să o înţeleg mai bine. Ea guvernează lumea, iar în contextul crizei din 2008 cred că nimeni nu putea contesta asta.

O carte, un fotograf şi-un artist care ţi-s dragi în perioada asta.
Orice carte de Haruki Murakami. Irving Penn. Richard Prince.

Cum s-a întâmplat apropierea ta de artă şi ce e cu acele cursuri pe care le-ai menţionat la un moment dat pe blog?
Am iubit arta de când mă ştiu. Când eram mai mică mă uitam ore în şir prin cărţile de artă din biblioteca lui tata. El are doctorat în inginerie, dar era pasionat de artă. Avea albume cu piese din muzee ale lumii (ex: Metropolitan Museum), am crescut înconjurată de cărţi.

Când am început să lucrez ca model şi să călătoresc extensiv, de cele mai multe ori nu cunoşteam pe nimeni în oraşele în care lucram. Aşa că petreceam timpul liber prin muzee şi galerii. Iar când am ajuns la Columbia, am început să iau lecţii bineînţeles. Sunt norocoasă să locuiesc în New York, unde am artă peste peste tot în jurul meu: de la muzee, galerii, până la colecţii private sau street art.

Venind vorba de About Otilia, ce rol joacă în viaţa ta?
Am început să scriu blogul acum câţiva ani, pe când Facebook, Twitter sau alte social-networking sites nu existau, ca o metodă de a mă exprima şi de a comunica cu prietenii şi toţi oamenii pe care i-am cunoscut în jurul lumii. În special acum câţiva ani, modelele erau doar o imagine într-o fotografie, puţine aveau voce, aşa că am vrut să schimb asta într-un fel.

Fragmentele de proză nesemnate sunt scrise de tine?
Toate sunt scrise de mine, mai puţin cele în care menţionez autorul. Scriu des pentru a mă elibera de anumite trăiri, de aceea toate posturile sunt foarte personale. De cele mai multe ori scriu doar pentru mine, ca şi cum nimeni nu-mi va citi cuvintele, deşi câteva mii de oameni citesc în fiecare lună.

Care ţi-s preocupările şi proiectele acum?
Învăţ mult – e ultimul meu an la Columbia –, sunt model pentru Major Models, două zile pe săptămână lucrez la Merrill Lynch, alerg seara pe partea de vest a Manhattanului, îmi văd prietenii în weekenduri, scriu, citesc, nu mă plictisesc niciodată.