Pe val cu inelele lui Alis Lalu

Când Alis Lalu și-a dat demisia acum doi ani, nu se gândea că ar putea trăi din bijuterie (despre care abia învățase), ci mai degrabă că se va ocupa de agenția de turism pe care o are cu soțul ei. Era o absolventă de Relații Economice Internaționale care lucrase șase ani în corporații trecând prin customer service, project management, marketing, achiziții, și care, la 28 de ani, cu agenția în dezvoltare și cu un mic atelier de bijuterie improvizat la ea în apartament, a hotărât că era momentul pentru o schimbare. 

Bijuteriile i-au plăcut de mic copil, când își punea nasturi de rochie pe deget să vadă cum arată și făcea inele din staniol sau fire de iarbă. Pasiunea a luat amploare peste ani, când a început să-și cumpere bijuterii (inele mai ales) din magazinele bucureștene, mereu în căutare de ceva ieșit din comun, mai mereu dezamăgită de piesele cuminți pe care le găsea. „Îmi plăcea să port bijuterii”, spune „dar foarte târziu am conștientizat că aș putea învăța să le fac și eu.”

Timp de vreo șase luni, Alis a întrebat fel de fel de bijutieri dacă nu ar vrea s-o învețe să lucreze, dar nu a avut mare succes: îi dădeau senzația că se tem să arate și altcuiva ce știu. În ianuarie 2011, și-a luat concediu două săptămâni și a început un curs de inițiere la școala de bijuterie contemporană a designerului David Sandu. Patru zile pe săptămână, opt ore pe zi, Alis a făcut acolo lucruri de care nu se imagina capabilă. „Din prima zi”, spune ea „m-a așezat David la masa de lucru, mi-a zis: «astea sunt uneltele, să începem». Din prima zi de curs știam să fac lipituri, știam să fac o verighetă.”

A învățat că montura unei pietre, chiar și lipiturile, trebuie să poarte amprenta ei, să transmită ceva. A descoperit bijuteria de autor care o face acum să țină în cutie bijuteriile cumpărate înainte. „Am înțeles că inelul nu trebuie neapărat să fie rotund: poate să fie pătrat, unghiular, poate să fie deschis. Sau că bijuteria poate fi pusă și pe claviculă sau la călcâi.”

În martie, Alis avea tot ce-i trebuie pentru a-și face un mic atelier acasă, inclusiv manichiura distrusă și răbdarea să termine bijuteriile. „Da, sigur”, spune ea „mai strici, retopești, arunci cu penseta în perete, țipi, o iei de la capăt, dar așa înveți.”

În aprilie 2011, pentru că nu se oprea din lucru și prietenii o îmboldeau să-și arate creațiile, a dus zece piese la târgul Autor. De atunci, nu s-a mai oprit. A făcut verighete și pandantive, dar și inele pentru două sau trei degete, sau inele înalte care nu permit să bagi mâna-n geantă, dar pe care crede că unii oameni le înțeleg așa cum trebuie înțeleasă bijuteria contemporană: ca un mod de a se exprima, de a face o declarație. Lucrează numai piese unicat, cel mult similare, și scoate 2-3 colecții pe an, pe care le vinde de obicei la Autor. Nu crede-n muze, și-l citează adeseori pe Picasso în interviurile pe care le dă. „Îmi place mie vorba lui: «Creativitatea există, dar trebuie să te găsească muncind.» Mă pun la masa de lucru și văd eu ce iese.”

De la masă au ieșit, printre altele, Skyline – inspirat de linia orizontului metropolitan – și Waves – un tribut adus valurilor lângă care a copilărit. Cea mai recentă colecție a ei, Duchess, aduce cu sine smaralde, safire și referințe la inelele ducale, iar pe unele piese Alis a încercat să redea textura brocartului.

De la începutul lui 2012, dă mai departe ce a învățat, ca profesor la cursul de seară pe care-l predă la școala Assamblage, într-o casă cu scări spiralate din Cotroceni unde are și atelier. Rând pe rând, se așază pentru prima oară la masa de lucru oameni de la 20 la 50 de ani, unii cu planuri, alții ca și ea acum doi ani jumate, curioși să încerce.

Încep cu lucrurile elementare. Alis îi învață să stea corect, cu pana de lemn pe care vor pili la nivelul pieptului; să măsoare cu șublerul; să aprindă brenerul legat la butelie cu bricheta și să nu se teamă de jetul de foc care țâșnește din el, gata să topească metalul; să încălzească piesele într-un amestec verzui de vitrex și apă fără să bage nasul în abur, și să le scoată din ibric cu penseta; să le dea cu boraxin, un lichid transparent care protejează suprafețele care vor fi sudate de oxizi; să sudeze; să pilească. Uneori se întâmplă ca la un curs să se întâlnească începători și aproape absolvenți, iar atelierul devine un amestec sonor de ciocane în acțiune, hârșâit de traforaj, gaz izbind aerul în așteptarea brichetei, clincănit prin borcane, of-uri, aha-uri asupra cărora Alis veghează veselă, în elementul ei.

„Nu simt ăia 30 de ani”, spune. „Poate și datorită schimbării ăsteia destul de mari pe care am făcut-o în viața mea.”