Qālicheh, de Bianca Georgescu

Qālicheh e numele generic pe care-l poartă covoarele persane de mici dimensiuni și, totodată, numele pe care Bianca Georgescu l-a ales pentru lucrarea ei de licență, 13 piese din piele aflate la limita dintre artă și comercial, din care câteva sunt unisex. A avut idei cu duiumul și le-a materializat: botinele cu toc gros și inserții de covorașe persane, printurile pe piele, pantofii cu toc – simbol al fertilității printat 3D, accesoriile care pot face un pantof să pară nou compun această primă colecție.

Bianca a ajuns la covoare persane ca inspirație via L’amour fou, un documentar despre Yves Saint Laurent în care a văzut Majorelle Garden, casa lui din Marrakech. I s-a părut cel mai frumos loc din lume, așa că a început să cerceteze arhitectura marocană. De acolo, a ajuns la mozaicuri. De la ele, nici nu mai știe cum, s-a fixat pe covoare persane și a decis că despre ele va fi colecția ei de absolvire, coordonată de Prof. Dr. Ioana Sanda Avram. „Există persoane care-și aleg niște concepte spirituale, abstracte”, spune Bianca. „Mie îmi trebuie ceva foarte vizual.”

A descoperit că există mii de modele de covoare, dar, pentru că nu putea să taie un covor obișnuit, a căutat miniaturi până a dat de un american care vindea pe eBay niște mostre cât palma care Bianca bănuiește că se folosesc în târguri. Și-a cumpărat vreo 40, alegând să ignore modelele kitschoase și netradiționale cu femei care dansează și mult roz.

Bianca e o brașoveancă de 22 de ani care, la terminarea liceului, a dat la Tehnologia Construcțiilor de Mașini în Brașov, ca părinții ei, și la Modă în București, pentru că-i plăcea mult și cosea dintotdeauna. A intrat prima la TCM, dar a ales Moda. Abia în primul semestru din anul III, în urma unui exercițiu la clasă în care trebuia să creeze un obiect vestimentar care să se încadreze într-o colecție de grup, și-a dat seama că nu vrea să facă haine, ci pantofi, că atunci când se gândea la încălțăminte era plină de idei bune. Ca să-și facă mâna, a mers în practică la câteva firme, dar nu i-a plăcut: aproape nimeni nu era dispus s-o învețe cum se fac efectiv pantofii, cu excepția lui Florin, modelierul care a învățat-o despre tipare și care i-a făcut cunoștință cu o femeie căreia i-a devenit ucenică la începutul lui 2013.

În atelierul acelei femei s-a înfiripat Qālicheh, făcută cu banii strânși din bursa de merit. Biancăi îi plăcea la nebunie locul ăla cu oameni îndemânatici, cu mirosurile lui de prenandez și toluene, sursă inepuizabilă de glume printre prietene. „În luna dinaintea licenței mi-am petrecut veacul acolo”, spune. „Plecam de-acasă dimineața la 7 și mă întorceam a doua zi la 4 dimineața.”

Vara asta, alături de Florin, și-a împlinit visul de a avea propriul ei atelier: și-a instalat mormanul de bucăți de piele, cutiile de calapoade și tipare, niște mașini abia cumpărate, într-o curte din apropierea Pieței Sf. Gheorghe pe care cei doi o împart acum cu un pisoi din cartier. Atelierul e o cutie de chibrituri cu pereți obosiți, umplută de mașini și rafturi, și de o sobă într-o rână care-i va încălzi la iarnă. Dar deja miroase familiar a solvenți, și Bianca e mulțumită că are în sfârșit un spațiu al ei în care poate învăța să facă pantofi ca la carte. Numai așa va ști să spună ce vrea de la oamenii cu care speră să lucreze cândva.

Deocamdată, simte că nu a epuizat capetele de idei cu care s-a jucat până acum și plănuiește o excursie în Istanbul, de unde să-și cumpere covorașe, pentru ca apoi să facă o mini-colecție de bocanci și încălțări joase, cum ar purta și ea. Bianca e ahtiată după văzut și probat pantofi și își cumpără mereu tocuri, dar nu le poartă, și nu numai pentru că are 1.74 m. „De ce să fiu ipocrită? Cred că toată lumea își dorește o pereche de pantofi super-comozi. Așa că hai să fac unii frumoși.”

Bianca Georgescu pe Facebook