Sold out: WOLF 25

„Nu interesează pe nimeni, până la urmă, ce e Vitrexul (nume bun de trupă, dacă mă întrebi) şi ce facem cu el. Curăţăm metalele de impurităţi. Dar se pierde din farmec dacă descriu totul cât mai în detaliu.

Mă joc cu focul şi mă joc cu o flacără cu gaz şi oxigen, la 1.300 de grade. Decupez, îndrept, călesc. Metalul se încinge şi ajunge să fie portocaliu. Şi n-am cum să nu mă gândesc că înainte oamenii erau însemnaţi aşa, cu fierul încins.

Plec de la un vis, de la un gând, de la o schiţă fugară care mi-a apărut în minte. O desenez repede, nu mă mai bazez pe memorie, pe „lasă, că sigur nu uit". Şi de la schiţă tai piesele inițiale, le trec prin procesul de încălzire de mai sus, le îndrept, le curăţ de oxid, le şlefuiesc manual, le încălzesc din nou ca să le pregătesc pentru sudură.

Iau o bucăţică mică de argint şi unesc piesele încălzite. Ţin lampa în stânga şi sudura în dreapta. Mă ajut de o pensetă, un fel de a treia mână. Am nevoie de răbdare, precizie, atenţie. Să nu topesc piesele, să nu pun lipitura unde nu trebuie, să nu sudez greşit. La final, mai şlefuiesc ce a mai rămas de îndreptat, trec la finisajul care se face cu perii speciale, automate, proceduri ce pot să dureze şi două ore, pentru un model foarte simplu de inel. Apoi efectiv încerc să-l rup, așa se testează.

Asta fac: mă joc cu focul, şi-mi place că ajung să-l controlez aşa de bine.”

*
Dar e şi povestea unei fete cu păr lung și negru, proaspăt ras într-o parte, care a căutat mult şi acum crede cu tărie că a găsit și că nu mai pleacă.

Mihaela (Penelope Pope pe Facebook) a regretat mereu că a făcut mate-info și apoi limbi străine, în loc să se ducă la Arte, să lucreze cu mâinile, să creeze. Așa că a compensat cumva. A făcut hand-made cu fimo vreo doi ani, dar a renunţat ca să se ocupe de facultate. A făcut un blog care reunea toate blogurile de vintage de la noi, dar i-a dat în cap când s-a plictisit de el. A vrut să facă haine, şi cu asta în minte au decis nişte prietene să-i cumpere domeniu când a împlinit 25 de ani, în mai. S-au răzgândit repede: o ştiau prea nestatornică în proiecte, spune Mihaela, aşa că au preferat să meargă pe ceva mai sigur și i-au luat niște pantofi aurii. Ea nu a păstrat pantofii (i-a schimbat, pentru că nu-i plăceau), dar a luat aminte la impresia pe care o lăsase. Și s-a hotărât să facă ceva.

Pe de-o parte erau semnele, care se tot adunau. Anul ăsta a fost la Bruxelles şi nu i-a plăcut, dar ceva din vibe-ul artsy al oraşului a împins-o să deseneze o colecţie de haine. Într-o zi era la IKEA şi tăia ceva sub lampă, la masa de metraj, când a avut un moment de „asta vreau să fac”.

Apoi era schimbarea prin care trecuse. Descoperise de ceva vreme pe bloguri minimalismul din creațiile unor designeri precum suedezii Barbara Ì Gongini, își schimbase stilul vestimentar, știa că dacă va crea ceva, acel ceva va fi simplu.

S-a înscris la un curs de bijuterie și a început cu vreo 30 de piese din metal şi textile, cărora le-au urmat altele, în număr la fel de mic. Se aștepta s-o ia încet, piesă cu piesă, poate să vândă ceva o dată la două săptămâni. Nu s-a întâmplat așa. În mai a făcut pagina WOLF 25, în iunie a început să vândă, în august s-a trezit că nu mai are nimic și că trebuie să mai facă.

Au fost de ajuns o prezență la Fashion Picnic și ceva vâlvă pe Facebook pentru ca accesoriile să fie vrute peste aștepările ei. Că e bine ce face i-a confirmat şi mesajul de încurajare primit pe Facebook de la Laura Wass, designer new yorkez de bijuterii care a lucrat inclusiv în atelierele McQueen.

Acum, după o vară care a transformat-o, începe să tempereze entuziasmul și să așeze piesele dintr-un proiect despre care spune că va fi pentru toată viața. „Uneori îmi scriu oamenii: mai aveți inelul ăla? Nu mai avem. După aia îmi dau seama că: stai puțin, sunt doar eu. ” (A păstrat totuși pluralul, pentru că în engleză – limba pe care a ales-o pentru pagina de Facebook – sună mai bine și e mai OK pentru branding).

Deocamdată face marketing online pentru o editură, dar speră că în trei ani va avea atelierul propriu și se va putea ocupa numai de WOLF 25. „Acum sunt strict un învățăcel, sunt la începutul începuturilor.” Toamna asta va începe cursurile la Școala de Bijuterie Contemporană, și încă se bucură când vorbește de atelierul mare de acolo, de aparatele cu care va lucra și de toate tehnicile pe care le va învăța și care o vor inspira să facă noi lucruri. N-are de gând să devină comodă prea curând. Primul inel pe care l-a făcut – „cel cu cruce” – a avut suces, a mai făcut vreo opt, și ar mai fi putut face multe, că se vindeau, dar nu asta vrea, cel puțin nu deocamdată. „E calea sigură să te saturi de chestia asta foarte rapid, să nu mai creezi, să devii fabricant. Tot ce o să fac o să fie unicat. ”

Vorbește mult – și scrie pe blogul WOLF 25 – despre găsirea drumului, despre realizarea acelui ceva în care știai că-ți găsești fericirea, despre perseverență și hotărâre. Și să nu te agăți neapărat de ce ai făcut la facultate, poate ai ales greșit, asta e. Și să cauți, să cauți, să cauți. Cum a fost cu ea: revelația că treaba asta o împlinește atât de mult nu a venit decât în atelier, după ce s-a înscris la un curs și a învățat să modeleze metalul și să facă din el ce era în mintea ei. („Atâta timp cât nu-ți schimbi cu nimic viața, nu descoperi nimic nou, tu nu te schimbi ca om. ”) Și să știi când să te oprești.

„Eu am vrut să învăț să fiu DJ, ” mi-a spus. „Am vrut să cânt la saxofon. Îmi place foarte mult, îmi place jazzul. Dar știu că e important să mă concentrez pe cel mult două sau trei lucruri, pentru că dacă te duci în 10 zone o să începi să le faci prost pe toate. E un noroc să găsești chestia aia la care să spui: bă, asta este. În momentul în care o descoperi, cred că atunci vine munca. Mă aștept la tone de muncă, dar nu mă sperie. Orice m-ai pune să fac nu poate să-mi aducă atâta fericire cât îmi aduce proiectul ăsta și de-asta am zis peste tot că e un proiect de viață, nu renunț la el. ”

Pagina de facebook WOLF 25.