Sorina pe urmele firului roşu

Reflexul de a-și modifica hainele Sorina Cotea l-a avut cel puțin din liceu, pe când asculta punk, și purta fuste lungi din voal sau denim negru și chokere ieftine. Forfeca bluzele într-o parte, le lega, le purta cu spatele în față, ceva trebuia ea să-i facă unui tricou nou: „Măcar un pic tăiat, măcar un pic găurit, ca să fiu eu sigură că sunt eu, că-i al meu.”

A terminat Comunicare și Relații Publice acasă, la Iași, apoi s-a mutat la București. Era freelancer și lucra în Photoshop în 2011, când și-a dat seama că lucrurile nu prea se legau profesional. O interesa mai degrabă designul de haine. „Și atunci am zis: ce-ar fi să încerc să le fac eu, să văd ce mi-ar ieși?”

A mers timp de un an la cursuri de croitorie, luând pe bancheta din spate mașina de cusut primită de la Mihai, prietenul ei. Nu mai cususe până atunci, dar a început să facă singură haine pe care le-a dat cunoștințelor. Nu mai desenase, dar a învățat să schițeze luând drept model siluete din cărți. La facultatea de modă nu s-a înscris – toți prietenii au sfătuit-o să nu –, dar a compensat citind și exersând acasă, și stând pe lângă croitoresele la care ducea hainele la finisat.

Prima rochie pe care a făcut-o vreodată, una neagră și fluidă, a fost purtată de Laura Cosoi la premiera unui film. Aveau prieteni comuni, Laura văzuse rochia pe blogul de atunci al Sorinei și i-a cerut-o. Apoi au început să vină primele comenzi.

Sorina a închiriat un spațiu pentru atelier, ca să aibă un loc unde să se poată întâlni cu clientele, și la finele lui 2013 a angajat și o croitoreasă. Despre prima colecție Sisters, din 2014, spune acum că a fost mai degrabă o îngrămădeală de idei. „Făceam totul foarte impulsiv și destul de egoist, pentru că-mi imaginam ce-aș purta eu.” Abia de anul trecut simte că a început să-i reușească declinarea unui concept în mai multe piese și disciplina unității. E o etapă mai degrabă sub semnul capsulelor decât al colecțiilor, un cuvânt pe care preferă să-l evite până o să simtă ea că a crescut suficient pentru o ieșire pe podium.

Affichiste

„N-am vrut să ies în față cu ceva de care nu sunt 100% sigură,” mi-a spus iarna trecută, povestind despre capsula lansată atunci. „Voiam eu să simt că stăpânesc mai bine domeniul. Respect destul de tare toată treaba asta și n-aș fi putut suporta jumătăți de măsură, când eu știam că poate nu pot livra. Eu stau acolo permanent cu croitoreasa. Am vrut să știu exact tipul de ață de care e nevoie, tipul de cusături care se potrivesc, ce materiale, cum. Acum știu mai bine ce e cu mine, parcă mi s-a mai închegat mesajul și am învățat mai multe din meseria asta.”

Sorina face obsesii încontinuu: „Îmi plac enorm de multe lucruri.” A avut o perioadă în care se uita întruna la meciuri de box. Acum o obsedează filmele italiene vechi. Affichiste a venit dintr-o pasiune pentru postere și afișe, pentru felul în care pornesc de la o idee, aceea de a promova un eveniment, dar pot ajunge să comunice mult mai mult. În secolul al XVIII-lea, „affichiste” se referea strict la oamenii care făceau afișe, apoi, în timp, a apărut o mișcare artistică care considera că afișul poate fi o lucrare de artă de sine stătătoare. Sorinei i-a plăcut ideea de manipulare a unui lucru care pare basic, și a inserat în sacoul clasic detalii care să-i adauge un strat de semnificație, cum ar fi pene decupate din stofă, alunecând din buzunarul de la piept, sau sfoară pe post de cordon. Au rezultat piese de o perversitate subtilă și relaxată, genul de haine pe care le-ar purta o fată care știe că kinkiness-ul nu stă în cât de bine se strânge fusta pe coapse.

Sorinei i se întâmplă des ca din greșeli să-i vină o idee. Sacoul cu sfoară la mijloc trebuia inițial să aibă ocheți doar în față, dar, fiind obosită, i-a bătut altfel. I-a plăcut rezultatul, așa că a păstrat detaliul. „Pentru mine acolo e creativitatea: să accepți chestiile care se întâmplă între timp. Că intervin firesc și nu are cum să fie greșit. Asta e partea mea preferată din toată treaba. Mă entuziasmează mult mai mult decât când știu exact ce am de făcut. Nu e ca și cum e ideea altcuiva. Accept tot ce intervine pe parcurs.”

Vigilli dell'Anima

Într-o excursie la Roma, de ziua ei, Sorina a văzut că pe stația de pompieri scria „Vigili del Fuoco” și i-a plăcut acest „vigile” care poate însemna și salvator, și apărător.

Încercase în perioada aia să schițeze o față în linii cât mai simple și a tot făcut asta până i-au ieșit două fețe, masculin-feminin, care transmiteau ceva calm și pe care le-a lipit pe birou și le-a lăsat deoparte. Când s-a întors de la Roma, le-a revăzut și s-a gândit la ele ca la niște „vigili dell'anima”, protectori ai sufletului.

Din numele ăla și din starea ei de atunci, mai romantică, mai feminină, a ieșit capsula de vara asta, punctată de rochii și de o obsesie pentru bride și ocheți. Sorina a folosit bumbac, batist, pânză și, foarte puțin, viscoză.

Prima piesă din capsulă nu a fost bluza vaporoasă, în nasturi, pe spatele căreia sunt imprimate cele două fețe, ci „Fresia Dress”, o rochie asimetrică de un albastru denim-școlăresc, legată cu șireturi în părți, cu un decupaj care te face să vrei să atingi coastele pe sub funde. Printul de pe spatele rochiei a rezultat dintr-o joacă cu scannerul. Într-o zi, Sorina a luat o frezie din vază, a scanat-o, a dublat-o în Photoshop, făcând-o candelabru și păstrând culorile originale. „După care am început să pun tot felul de flori în scanner și l-am stricat. Nu știu cum prima chestie mi-a mers. Nimic n-a mers după aia.”

Preferata ei e cămașa albă, cu numele colecției imprimat cu roșu pe manșete. „Îmi place ideea...,” începe și se poticnește, căutându-și mult cuvintele, ca să povestească mai apoi cum și-a rugat o prietenă pe care a fotografiat-o cu cămașa să-și strângă încheieturile astfel încât să i se vadă venele. „Atrage într-un fel atenția la mâini scrisul ăla, orice gest ai face. Îmi place asta, că e ca un fel de tatuaj. Și că în rest [cămașa] e foarte simplă.”

Sisters

Pe Sorina o fascinează legăturile dintre fete, intimitatea aia de Virgin Suicides care se poate stabili între ele. Numele Sisters a venit ca o dedicație pentru sora ei mai mare cu cinci ani jumate – „omul care mă cunoaște cel mai bine din toată lumea” –, dar și cu gândul la femeile pentru care face haine, la sororitatea cu gusturi comune care speră să se formeze în jurul brandului.

Încă simte că mai are de lucru la definirea ADN-ului Sisters. „Aș fi putut să ies mai tare cu ele. Dar am simțit că e de acumulat niște experiență. E de acumulat până și un gust. Să-ți găsești exact punctele care te definesc. Așa, pe mine mă definește ceva acum și mâine altceva. Nu e rău, dar știu că e ceva acolo care le-ar uni mai bine.”

O parte din contururi îi sunt, totuși, clare. Nu încearcă să facă haine care să placă cu orice preț – pentru asta există Zara și H&M –, vrea să-și pună amprenta, și speră că lumea va rezona. Nu caută nici să răspundă unor nevoi dictate de tendințe. „Clar nu sunt lucruri care țin de trend, îmi place să fac lucruri pe care le poți purta fără nicio problemă și peste ceva timp, dar și care să simți că ți-au aparținut dintotdeauna: «bă, parcă am luat-o de la mine din dulap»”.

Sisters pe Facebook