„Ştiu unde vreau să ajung, dar nu ştiu ce o să iasă.”

Mi-am zis că nu vreau să ajung la 30 de ani și să mă întreb ce-am făcut cu viața mea.

Trei ani fără fluturi în stomac la Arhitectură de interior în București au convins-o pe Ana Marchetanu că vrea de fapt la Design Vestimentar și că vrea la Timișoara, un oraș care i se părea mai potrivit pentru ea și unde avea deja prieteni. La 22 de ani, s-a înscris la facultate acolo, s-a mutat și a devenit rapid de-a locului. Mulți, după ce ajungeau s-o cunoască un pic, îi spuneau că nu pare bucureșteancă: „ești prea liniștită să fii din București”.

La licență [în 2014] am vrut să mă leg de arhitectură, că făcea parte din mine cumva. Am făcut imprimeuri după niște fotogafii ale unor ruine. Am prins niște nasturi din sticlă care erau foarte grei și rigizi pe un material gros, în culori pământii. 

Au fost fete care mi-au spus că unele haine nu sunt practice, în sensul că se gândesc cum să le curețe sau cum să le poarte. Acum am învățat și asta, că în facultate nu ne bazam pe modă purtabilă, mai mult pe idei creative.

Previzibil, dar da, Ana a crescut cu mașină de cusut în casă. Ba chiar ambele bunici au fost croitorese, deși de învățat, a învățat să coasă mai mult singură. A început în liceu, cu o geantă mică din pânză care i-a ieșit mai bine decât se aștepta, apoi, în anii de facultate la București, a continuat cu genți de tot felul, pe care le vindea la târguri și pe Breslo. Primele bijuterii și le-a făcut tot în liceu.

Pe la 15-16 ani eram rockeriță. Îmi decupasem o steluță dintr-o tablă găsită pe balcon și îi făcusem o gaură; am reușit să-i pun un șnur și am purtat-o foarte mult. Îmi făceam și brățări din sfoară, dintr-alea cu noduri. Preferam să-mi fac eu decât să dau bani pe ele, că nu aveam foarte mulți pentru haine. Și oricum la vârsta aia nu mă gândeam la lucrurile alea.

Un concurs de design câștigat în 2011 i-a adus un curs la Assamblage, școala de bijuterie a lui David Sandu, și o participare la Autor. Prima ei colecție de bijuterie, făcută special pentru târg, s-a numit Cell Fusion și era plină de broșe futuriste din piele care puteau fi transformate în pandantive. Apoi a continuat să încerce cu argint, cu lemn, cu lână.

Ana caută forme mai puțin comune și, de obicei, le găsește printre alunecările mâinii ei. Sunt clar din aceeași familie, dar evoluează constant. În colecția Invasive, pentru care a câștigat premiul AUTOR Awesome Award în noiembrie, Ana și-a imaginat formele din mintea ei invadând stilul art nouveau, înlocuind anumite elemente, dar respectând structura.

Am în minte o imagine neclară, cumva ca o stare. Știu ce vreau să transmită colecția, cromatica, dar la forme clare ajung prin experiment. Am fost la Praga în mai și m-am plimbat foarte mult prin cartiere. Deși erau pe aceeași structură, toate clădirile erau diferite în ornamente și m-au fascinat. Mi-am zis că trebuie să fac ceva în legătură cu asta.

Mie mi se adună [ideile] în cap și pe urmă mă tot răzgândesc. De obicei știu unde vreau să ajung, dar nu știu ce o să iasă. Am luat trei forme și apoi le-am tot combinat, inspirându-mă și din art nouveau. Nu s-ar fi gândit nimeni de la ce am pornit.

Broșele sunt o constantă în colecțiile Anei.

Mi se pare că la broșe poți să faci aproape orice. Nu trebuie să ai un lanț de care să atârne, nu se pune problema să nu oxideze (cum pățesc la inele). Poți să faci orice mică sculptură și să o porți.

Iar chitul poliesteric, un material descoperit la niște prieteni de la Sculptură, e încă o fixație. 

Este ca o rășină cu două componente – pastă și un întăritor roz. Mi-a plăcut că arată ca o piatră, dar este mult mai ușor. Pot să-l șlefuiesc cu ușurință. După ce îl torn, mai rămân goluri albe și arată ca un cer înstelat sau cu nebuloase.

Ana poartă ce face și face pentru sine, atât haine (precum jacheta bleu celest din lână pe care o purta la interviu), cât și bijuterii. Și-a făcut inele din argint și alamă, coliere, a început să poarte chiar și brățări, deși înainte îi displăceau. Uneori, adoptă piesele care i se pare că au un defect. Alteori, mai rar, se îndrăgostește de câte una și o păstrează, cum s-a întâmplat cu o brățară pe care până la urmă a spart-o din greșeală și pe care încă o regretă. Dar e ok, urmează alte haine și alte bijuterii, pentru că după toate aș-putea-fi-urile pe care le-a încercat sau la care s-a gândit până acum, Ana vrea să fie, Ana e designer. 

Fiecare ne căutăm locul și pe mine asta mă liniștește și asta îmi place să fac.

Ana Marchetanu