Vika Tonu – bijuterii şi alchimii

Începem de la prezent înapoi, că aşa e frumos cu un rozé la ultimul etaj și cu ploaie prea tare afară.

„O să fac o colecție pentru Atelierul de Haine şi partea nouă e că apare Nimurad în peisaj, el o să facă hainele, şi mi-am schimbat complet direcția acum că e şi el, nu mai fac chestii simple şi ca inspirație am Egiptul şi mă rog, zona asta un pic mai încărcată.”

Vika vorbeşte încet, aproape şoptit, dar reuşeşte cumva să acopere ploaia. Vorbeşte de proiecte, de colecția capsulă pentru Sunwaves, de piesele pentru Romanian Design Week, le enumeră într-o suflare şi adaugă: „nu am în sânge latura asta de business woman. Nici pe Facebook nu îmi place, mi se pare aşa, ca un show off.” Şi aşa e, când o ai în față, cu un colier simplu şi bretonul drept, chiar ai impresia că unele lucruri sunt parcă prea stridente ca să le mai iei în serios. Străluceşte o dată cu bijuteriile ei amuletă, discret şi când şi cum trebuie, ca într-un ritual.

Dar să o luăm de la (un) început.

„Mă descurcam bine la tot în afară de bijuterie.

Tot ce mi se întâmplă acum este beyond orice puteam să-mi imaginez vreodată, sunt recunoscătoare în fiecare zi. La şcoală am făcut de toate, d-asta mi-am şi ales facultatea aia, Interdisciplinary Art and Design, deci sculptură, pictură, print, bijuterie, ceramică, textile, tot, pentru că nu eram hotărâtă, știam că îmi place să fac orice creativ, dar nu eram sigură ce. Şi mă descurcam bine la tot în afară de bijuterie, mi-am ales modulul ăsta aşa, de curiozitate. Şi în primul an m-am chinuit groaznic pentru că ştiam engleza foarte bine, dar fără termeni tehnici, cleştişori şi pensete şi alte soluții şi eram destul de slow, ceilalți mai făcuseră un colegiu de artă şi eu mă prindeam destul de greu, rămâneam în urmă, profa nu era foarte mulțumită de mine şi eram cumva supărată. Am zis nu, gata, termin anul şi să nu mai aud de bijuterie. În al doilea an, m-am ambiționat şi numai pentru că nu mă înțelegeam bine cu profa respectivă, am zis că vreau să-i arăt că pot. Al doilea an a fost ceva mai bine, deşi am evitat foarte mult tot ce înseamnă metal, sudură, nu-mi plăceau. Am făcut chestii din lemn, pietre, cupru, am împletit, tot, numai să nu stau cu flacăra aia să sudez, că nu-mi ieşea. Şi-n al treilea an am zis ok dacă tot am făcut doi ani, hai! Şi am hotărât să fac un ultim proiect pe bijuterie.”

Aşa s-a născut Dimiourgia

„Dimiourgia a pornit dintr-un accident cumva fericit, pentru că mă jucam cu o bucată de metal, voiam să fac un inel şi semăna foarte mult cu Omega, litera grecească. Şi am zis, hai să mă mai uit la tot alfabetul (am făcut greaca când eram mică) şi cât am stat să mă joc cu metalul respectiv, mi-am dat seama că toate literele pot fi stilizate şi purtate şi de aici a început tot studiul şi ce legătură are alfabetul cu atâtea alte zone – de astrologie, medicină, fizică, chimie, orice. Şi dintr-una-n alta s-au legat. Şi într-adevăr a durat vreo opt luni toată treaba, intens, foarte multe inele până să ajung la forma respectivă.”

Pauză. Între timp, bagă o despărțire problematică, un sentiment de sfârşit de lume şi idei de a se face instructor de surf în Bali, orice, numai să fie altceva. Stai,ce?

„Sunt din Chişinău, m-am mutat aici când eram într-a VIII-a cu toată familia.

Educația Waldorf pe care am primit-o acolo cred că mi-a dat toate impulsurile astea creative. Noi scriam numai cu creioane cerate şi cu penița de cerneală, să ne dezvoltăm caligrafia, mă rog, foarte spiritual totul, cunoaştere de sine, observație, clase în natură (foarte mult accent pe natură), dans, lucru manual şi cumva studiu pe planul doi, fără note, fără calificative, fără presiune pe partea asta, până într-a V-a. Am mai făcut un liceu creativ, Liceul de creativitate şi inventică Prometeu.

Şocul maxim a fost mutarea în Bucureşti. Noi am venit aşa, eu şi frati-miu, ca nişte floricele sensibile. Îmi plăcea în Chişinău, liniştit, oamenii diferiți, suntem aşa naivi, creduli, acolo cuvântul e cuvânt. Aici şi ai mei şi noi am fost puțin zguduiți de realitate.

Am ajuns la o şcoală de cartier recomandată de nişte prieteni şi era complet diferită de tot, deja copiii fumau, droguri, chestii, combinații. Noi nu aveam aşa ceva, abia aici am ştiut cum e să copiezi. Am venit şi cu o prietenă, asta a fost partea bună, nu puteam noi să ne despărțim şi am zis «hai, faci cumva să vii cu mine!». Nu ştiu cum au lăsat-o părinții ei să plece în lumea largă, dintr-a VII-a, dar m-a ajutat. Şi dup-aia al doilea şoc: liceul unde am ajuns, Jean Monnet. Şi m-a călit aşa, cumva, Bucureştiul, nu neapărat în sensul bun. Sau poate şi în sensul bun, eu ştiu, poate eram într-adevăr prea naivă.

Dar bine, orice aş zice, cât am fost plecată, tot mă atrăgea ceva înapoi aici. Şi acum îmi place, îmi place că am atâtea variante de ieşit, de văzut, de petrecut timpul, îmi place să mă plimb pe străzile pe care le ştiu, în Anglia era mult prea rece totul.”

Anglia, Anglia

Trecând prin Jean Monnet, facultatea Dimitrie Cantemir şi un job în domeniul turismului, ajungem la Study Abroad şi Vika aplică în Danemarca şi în Anglia. „De fapt, chiar voiam mai mult în Danemarca. De ce? Era şi gratuit şi mi se părea că toată lumea era cu «Anglia, Anglia!» şi eu am foarte multă încredere în țările nordice, adică nu am niciun dubiu că nu învățai chestii mişto acolo. Dar primisem mai întâi răspunul de la ei (Huddersfield University - Interdisciplinary course of Art and Design, mai precis), mă acceptaseră, din Danemarca niciun semn şi am zis hai! În Danemarca era pe fashion ceva, şi după două săptămâni m-au sunat că heeei why don’t you wanna come? Da, merci, drăguț, dar cam târziu.” 

Casă-şcoală, casă-şcoală
Se aştepta la mai mult.

„Eram cam singura studentă străină, erau cam toți de prin zonă, n-au fost foarte calzi la început. N-aveam ce să fac, n-aveam unde să ies, să beau o cafea. Într-un fel acum îmi dau seama că a fost spre bine, că dacă aveam cu cine să ies sau să mă distrez, nu mă țineam de carte, aşa a fost casă-şcoală, casă-şcoală, veneam prima, plecam ultima, cu dorul de casă tot timpul. Şi la început nu am fost foarte mulțumită, mi se părea că e prea multă libertate - adică unde e teoria, de ce atâta practică? Şi după mi-am dat seama că totul depindea de tine, tu aveai la dispoziție biblioteca imensă, tot ce vrei, ai internet acasă frumos, studiezi. «Băi îmi place artistul ăsta, tehnica asta, nu ştiu s-o fac, ajută-mă» – te duceai la prof şi stătea cu tine toată ziua dacă era nevoie şi îți explica şi te ajuta. Dar mi-am dat seama abia în al doilea an că e o chestie bună, că totul depinde de mine. Şi a fost OK că eu mi-am ales direcția, mi-a plăcut suprarealismul, m-am dus în direcția aia, mi-a plăcut Dada, mi-au plăcut alți artişti în alte zone de print sau de bijuterie, m-am dus pe ce mi-a plăcut si fiecare – asta a fost şi frumos, nu a existat concurență între noi – fiecare şi-a găsit cărarea lui, drumul lui şi am ajuns să facem lucruri complet diferite. Şi până la urmă eram vreo cinci fete care am ales bijuteria, munceam la aceeaşi masă, fiecare cu un alt stil, fără să avem din-astea cu «ah, vai, m-a copiat!».” 

Ceva care să poarte noroc, ceva care să însemne ceva.

„M-am dus spre chestiile care mă atrăgeau şi de Kabbalah din greşeală am dat cumva, nu ştiu unde era menționat, că aproape pentru fiecare literă din alfabet există câte o planetă corespunzătoare, credeau grecii antici. Şi am vrut să fie cele trei metale, am vrut să fie şi lemn şi piatră, cumva am încercat să balansez, să cuprindă cumva toată ideea de primordialitate şi geneză şi alchimie, mai ales.

Am încercat să duc totul spre minimalism. Ah, Brâncuşi, Brâncuşi forever! Hai să încercăm să renunțăm cât mai mult la suprafață şi să ajungem la esență, minimum necesar. N-avem nevoie de floricele şi de onduleuri, oul ăla exprimă esența vieții –punct. Sau, nu ştiu, o linie e zborul spre infinit, simplificarea până la absolut necesar şi cât mai aproape de esență. Trăim într-o lume în care nu mai avem nevoie de brizbrizuri şi decoruri, sunt prea multe lucruri în plus, măcar la bijuterie. Oricum bijuteria e un simbol. De când au fost ele, de când lumea există, bijuteria a însemnat chestii diferite, că era apartenența la un trib, că era apartenența la o familie, un status, o legătură pe viață, însemna ceva, nu vreau să fie acum doar de show off sau de decor. Trebuie să fie un totem, asta îmi doresc să devină bijuteriile mele, ceva care să poarte noroc, ceva care să însemne ceva.

Având Waldorf în spate, cred foarte mult în simboluri şi în puterea pe care o dai oricărui lucru pe care îl creezi tu, adică nu cred într-o chestie făcută doar ca să arate bine. Şi de asta poate au şi prins lucrările mele, pentru că am căutat o simbolistică pentru fiecare şi o poveste şi să însemne ceva, şi îmi plac reacțiile oamenilor, cred că astea mă hrănesc. Am reuşit să fac oameni care nu purtau niciodată bijuterii să le poarte, pentru că înseamnă ceva foarte important pentru ei. Îmi zic «băi, Vika, e totemul meu, l-am pierdut într-o zi şi am zis că o iau razna»; sau o tipă care şi-a pus un inel şi a zis că a simțit fiori pe spinare. Eu pun foarte mult suflet, foarte mult. Şi ieri am dat unei prietene un inel şi am simțit-o că nu îşi găsea cuvintele, astea mă hrănesc, parcă nici nu mai vreau altceva, ideea că interacționează atât de bine cu cel care o să le poarte şi că o să însemne ceva pentru ei e mai mult decât reprezintă partea financiară.”

Past perfect, present continuous

Înapoi în prezent, ploaia a mai trecut, vinul la fel. Mai departe ce-o să fie?

„Pe lângă faptul că totul o să fie super-duper şi nu o să am nicio problemă, vreau să ajung să fac bijuterie conceptuală. Cred că asta mi-ar plăcea acum, să nu fie neapărat purtabilă, dar să fie în sine o operă de artă, să exprime foarte multe, dar ca bijuterie, nu ca o pictură, o instalație sau orice altceva. Să poți să exprimi o stare sau nu ştiu, un mesaj, printr-o bijuterie. Asta mi-ar plăcea.”

Vika are, de ceva timp, un atelier în Casa de pe Chei. Din anul doi de facultate, când încă era în Anglia, a început să colaboreze cu Apage, unde face ilustrații. A urmat târgul de bijuterie Autor, unde a prins curaj şi s-a hrănit cu reacțiile oamenilor. A colaborat cu WOLF 25 şi cu Imaculatura. În iunie, mai pregăteşte o surpriză, tot cu Imaculatura, „cu copilărie, şi, așa, înghețată, nicecream.fm.” Și ar mai tot colabora, că i se pare de viitor.

Ca simboluri, cel mai tare îi plac triunghiul (foc) şi pătratul (pământ).

Restul e bijuterie.

Vika Tonu