10 (+1) Filme de la Cannes pe care o să le vedem

Foxcatcher (r. Bennett Miller)
Premiu la Cannes: Best Director - în Competiția Oficială 

În 19 ani de competiții de wrestling, Dave Schultz strânsese șapte medalii la Campionate Mondiale de Wrestling și un aur olimpic. În 1995, se pregătea pentru jocurile de la Atlanta în centrul de antrenament și pe banii lui John Eleuthère du Pont, în echipa de competiție Foxcatcher, împreună cu fratele lui, Mark, și el campion la wrestling. În ianuarie 1996, în Dave a tras cu pistolul de 3 ori și l-a omorât chiar omul care-l finanța de ani de zile. Filmul lui Bennett Miller retrasează, la rece, evenimentele premergătoare crimei care a făcut valuri la momentul respectiv în presa americană.

Cap de afiș, Channing Tatum în rolul lui Mark, într-un corp pe care l-ai putea asigura lejer pe câteva milioane de dolari, Mark Ruffalo în rolul low key al lui Dave și, revelația filmului, spun criticii, Steve Carrell, actor de comedie, în cel al milionarului atins de o boală, moștenită, după cum sugerează IndieWire, de la Citizen Kane. Primele două filme ale lui Bennett Miller au fost tot despre bărbați și tot inspirate din cazuri reale (Capote și Moneyball), iar tema din Foxcatcher - triunghiul format din doi frați luptători, în competiție unul cu altul și al lor mecena ornitolog, filatelist și bolnav psihic - are toate ingredientele unui storytelling american cinstit. Plus că, de data aceasta, avem de-a face c-un sport (wrestling) ale căror reguli nu sunt obscure pentru oricine nu a crescut pe continentul american - spre deosebire de Moneyball (baseball), despre care pot spune că Brad Pitt se ținea bine acum 3 ani și R.I.P Seymour.

Party Girl (r. Marie Amachoukeli, Claire Burger, Samuel Theis)
Premiu la Cannes: Caméra d'or // Ensemble prize - Un Certain Regard

Motto-ul filmului, Là où on danse, on habite, în traducere liberă Home is where your dancefloor is, nu poate să nu le sune familiar celor care au avut, la un moment dat, un club/bar în viața lor pe care îl frecventau la fel de des ca pe patul de acasă. Așa și cu Angélique Litzenburger, numai că ea e cam de vârsta bunicii. Suntem în Lorraine, la granița cu Germania, într-o lume sărăcăcioasă, dominată de baruri și cluburi, unde veniturile mici sunt cheltuite generos pe „noi să ne simtem bine”. Hôtesse de bar de când se știe (adica tipa mișto care sprijină tejgheaua și te convinge să bei mult și scump), Angélique e la o răscruce: dacă pofta de viață nu i s-a domolit mai deloc, vârsta nu prea îi mai permite să-și facă jobul, în timp ce un client și-o dorește nevastă.

Filmul este debutul în lungmetraj a trei regizori tineri, prieteni între ei, dintre care unul este chiar fiul protagonistei. Scenariul, semnat tot de el, este inspirat din povestea propriei mame și, colac peste pupăză, toată familia își joacă propriile roluri. Trailerul are pe coloana sonoră Party Girl a lui Chinawoman, melodie care a inspirat și titlul filmului. Sper să avem parte de o mahmureală din aia cruntă și meritată, ca după un Gloria (r.Sebastián Lelio) fără filtre călâi.

Winter Sleep (r. Nuri Bilge Ceylan)
Premiu la Cannes: Palme d’Or

E iarnă. Într-un hotel săpat în munte, dintr-un peisaj ce pare ireal, își duc veacul proprietarul hotelului, Aydîn, nevasta lui cea tânără Nihal și sora lui, Necla. Aydîn e bogdat, fin și cultivat, o celebritate locală, aproape un mit. Aydîn e ursuz, Aydîn le știe pe toate și e stăpân peste toate. Nihal îl urăște, sătenii îl urăsc, angajații îl măgulesc, iar pe Necla o plictisesc ambițiile lui intelectuale. În această situație, Aydîn trebuie să iasă din peștera-birou în care își petrece zilele scriind la o istorie a teatrului turc și să refacă ițele din viața lui. Sau să plece.

Exigent cu spectatorul ca un spectacol de teatru, lung și apăsător ca o iarnă, câștigătorul marelui premiu nu m-a plictisit în niciun moment, deși abia așteptam să se termine ca să pot să mă gândesc la el. (Karin Budrugeac)

The Tribe (r. Myroslav Slaboshpytskiy)
Premii la Cannes: The Nesspreso Grand Prize // France 4 Visionary Award // Gan Foundation Support for Distribution - Semaine de la Critique

This film is in sign language of deaf-and-dumb. There are no subtitles and no voice-over because for Love and Hatred you don’t need translation. - am citat din trailerul oficial al The Tribe, debutul regizorului ucrainean Myroslav Slaboshpytskiy și câștigătorul secțiunii Semaine de la Critique. Așadar, filmul e realizat complet în limbajul semnelor și jucat de actori surdomuți. Probabil pentru a nu testa prea mult limitele publicului în ceea ce privește povestea, aceasta e aproximativ simplă și pare ușor de înțeles, dat fiind contextul filmului: Sergei este elevul cel nou dintr-o școală cu internat, în cadrul căreia există un grup de băieți ordonați ierarhic, care funcționează după un cod propriu de legi, via tâlhării și proxenetism. Sergei intră în grupul cu pricina, iar lucrurile se complică cu o poveste de dragoste. The Tribe a fost comparat cu filmele mute pentru explorarea limbajului corporal, pe care regizorul l-a valorificat încadrându-și personajele aproape numai în întregimea lor fizică.

Leviathan (r. Andrei Zvyagintsev)
Premiu la Cannes: Best Screenplay – în Competiția Oficială

Inspirat din Vechiul Testament (mai precis Cartea lui Iov), Leviathan, în regia lui Andrei Zvyagintsev, este povestea unui om căruia statul rus, personificat de un primar corupt, încearcă să îi ia pe căi ilicite o bucată de pământ. După succesul din 2003 de la Veneția, unde The Return, primul său lungmetraj, a luat Leul de Aur, Zvyagintsev a fost comparat cu Tarkovski, mai ales datorită preferinței pentru referințele religioase și pentru stratificarea poveștilor. Însă, spre deosebire de Tarkovski, considerat un regizor disident, ale cărui filme au pătruns cu precădere în afara granițelor Rusiei, Zvyagintsev a fost, cel puțin până acum, recunoscut și asimilat de societatea rusă, probabil mulțumită pedigree-ului festivalier și comentariului politic ambiguu. Leviathan, realizat și cu sprijinul Ministerului Rus al Culturii, este, însă, o satiră evidentă la regimul condus de Vladimir Putin, ceea ce ar putea influența traiectoria regizorului.

Deux jours, une nuit (r. Jean-Pierre & Luc Dardenne)
În Competiția Oficială 

Deux jours, une nuit, cel mai recent film al fraților Dardenne, o are în centru pe Marion Cotillard în rolul Sandrei, o lucrătoare într-o fabrică dintr-un oraș industrial din Belgia, care încearcă să își convingă colegii de muncă să nu accepte suma de bani pe care aceștia ar primi-o dacă ea ar fi concediată. Sună ca și cum subiectele preferate ale fraților Dardenne - clasa muncitoare, familia, situația economică - sunt acoperite; singurele noutăți în canonul celor doi regizori ar putea fi iminența verdictului și colaborarea cu o actriță cunoscută publicului larg, însă altfel Deux jours, une nuit pare că se aliniază dramelor naturaliste de până acum, iar discursul regizoral detașat și nesentimental, lipsit de epifanii sau confruntări melodramatice, este păstrat, confirmând consecvența fraților Dardenne.

P’tit Quinquin (r. Bruno Dumont)
În cadrul secțiunii Quinzaine des Réalisateurs

Proiectată în cadrul secțiunii Quinzaine des Réalisateurs sub forma unui film de aproximativ 200 de minute, P’tit Quinquin este o mini-serie de patru episoade regizată de Bruno Dumont pentru postul de televiziune Arte; demersul de a introduce formatul de televiziune în circuitul festivalier pare să devină un obicei, după ce primele două episoade din cel mai recent sezon al House of Cards au fost proiectate anul acesta la Berlinale, iar precedentul a fost probabil setat de regizorii de film care în ultimul timp s-au îndreptat către televiziune, de la Martin Scorsese (Boardwalk Empire) până la Steven Soderbergh (The Knick). Seria lui Dumont e o satiră la adresa serialelor polițiste, realizată cu actori non-profesioniști - P’tit Quinquin este un puști de 12 ani dintr-un orășel din nordul Franței care se implică în investigația de un comic absurd a poliției locale: trupul decapitat al unui om este găsit într-o vacă moartă. Abordarea parodiei apare ca o surpriză în filmografia lui Dumont, fidel unui registru mai degrabă dramatic. (Ioana Moraru)

Tourist (r. Ruben Östlund)
Premiu la Cannes: Jury Prize - Un Certain Regard

De pe terasa restaurantului unde iau prânzul, o familie aflată într-o stațiune de ski urmărește explozia ce tocmai a avut loc pe un versant din apropiere. Tatăl își liniștește soția și cei doi copii - avalanșa este una controlată, deci are potențial de Instagram, nu de moarte. Dar mormanul de zăpadă se apropie fără concesii cu direcție precisă - spre ei - și pare că e vorba de o chestiune de secunde până când restaurantul va fi înghițit cu totul. Bărbatul se ridică și fuge, lăsând în urmă țipetele disperate ale nevestei ce încearcă să protejeze copiii. Avalanșa se dovedește a fi într-adevăr una controlată și exceptând sperieturile viguroase, nimeni nu pățește nimic, dar nu același lucru se poate spune și despre tensiunile conjugale ce vor escalada rapid. Tourist este al 4lea film al lui Ruben Östlund și pare că duce mai departe stilul glacial, cerebral și detașat din precedentul Play, care i-a făcut pe unii critici să se creadă în fața unui hibrid Haneke meets Scenes from a Marriage al lui Bergman. La ultima ediție a festivalului de la Gothenburg, regizorul a mărturisit că și-a dorit în secret să facă cea mai impresionantă secvență a unei avalanșe surprinsă vreodată pe peliculă Se zice că i-a și reușit.

Mr. Turner (r. Mike Leigh)
Premiu la Cannes: Best Actor, Timothy Spall - în Competiția Oficială

Îmi recunosc din start aversiunea pentru majoritatea biopic-urilor, cu precădere acea sub-specie care tratează viețile artiștilor ca pe niște povestioare fâsâite și romanțate care glorifică până la divinizare aceste spirite tarate ce sucombă pe altarul Artei. De aceea mă entuziasmez când astfel de personaje cad pe mâna unor regizori interesați de cinema și nu de masturbarea ego-urilor extraordinare care se presupune că au fost acei scriitori, pictori, regizori etc., într-un mod care să-i pună și pe ei în valoare. Și așa cum am iubit Van Gogh-ul lui Maurice Pialat, am speranța că același lucru mi se va întâmpla și cu Mr. Turner, pentru că:

1. Mike Leigh e un regizor care, la cei 71 de ani, e departe de a se fi consumat și care atunci când nu o arde prea politically correct face filme mișto.
2. Premiile alea pentru Timothy Spall (vechi complice al lui Leigh) și pentru imagine n-or fi degeaba.
3. Îmi place William Turner.

Clouds of Sils Maria (r. Olivier Assayas)
În Competiția Oficială

Au trecut 20 de ani de când Maria (Juliette Binoche), astăzi o actriță consacrată, a avut succes cu o piesă de teatru - devenită ulterior film - despre relația intempestivă dintre o femeie dificilă și casantă și o adolescentă fatală, care o împinge pe cea dintâi la suicid. După moartea dramaturgului care a consacrat-o, un regizor pe val îi oferă ocazia să joace într-o readaptare a piesei, de data asta în rolul tipei mai în vârstă, în timp ce vechea ei partitură îi este oferită unei starlete arogante care tocmai a terminat de semnat condicile la rehab (Chloe Grace Moretz). Asistenta fidelă a Mariei, cu care aceasta se retrage în munți, prilej pentru lungi discuții despre condiția actorului și propria mortalitate, e interpretată de Kristen Stewart, care din trailer arată cel puțin interesant și pare că pentru prima dată în viața ei poate să joace. Despre Clouds of Sils Maria s-a zis că e unul dintre cele mai bune filme ale lui Olivier Assayas; se spune că Binoche i-ar fi cerut să scrie special pentru ea un rol puternic și complex. Chiar și cei ce nu gustă subtextul meta și mise-en-abîme-urile ar putea să pună botul la trio-ul Binoche-Stewart-Moretz.

BONUS: Adieu au Langage (r. Jean-Luc Godard)
Premiu la Cannes: Jury Prize -  În Competiția Oficială (ex-aequo)

Un colaj năucitor, ermetic și deloc ușor de digerat de imagini, efecte sonore, citate artistice luate de peste tot, personaje-idei umblătoare, presărat cu cele mai interesante efecte 3D pe care le-a văzut până acum cinema-ul și îmbălsămat în deziluzii și nostalgie. Take it or leave it. (Paul Petrache)