Filmul care a deschis ediția a 6-a de Pelicam în iunie 2017 a deschis și o lume a naturaleții, în care firescul vieții trăite zi de zi ți se derulează în fața ochilor. Ultima transhumanță este proiectul pe care îl conturează Dragoș Lumpan de 10 ani și care combină apocalipticul cu liniștea, la fel cum vechile obiceiuri se împletesc cu lumea nouă, într-un dans din care întreg va rămâne doar unul.
Transhumanța e o călătorie care a început acum zece mii de ani și odată cu ea și civilizația. Între timp, omenirea a instaurat o alergătură după tot ce e mai mare, mai bun, mai nou, de care ciobanii cu oile lor s-au ținut la o distanță sigură: merg la drum liniștiți, într-o pace desprinsă din altă lume. Pare că ei au înțeles mijloacele lumii și privesc de pe vârfuri de munte spre căutarea frenetică a celorlalți. Coborârea oilor pe văile de munte devine tot una cu curgerea timpului și ca orice iese din tiparele instaurate de progres, această lume „nu mai încape”, nu își mai găsește locul în societatea de astăzi. Filmul devine o încercare de a duce mai departe a unui mod de viață, urmărind ceea ce s-ar putea dovedi a fi ultimele răsuflări ale unei ere.
Asistăm la destrămarea unei lumi prin imagini filmate și prelucrate în ultimii 10 ani, în 6 țări, care încă nu au luat forma lor finală de eseu-documentar. Am vorbit cu Dragoș Lumpan despre cum arată un astfel de proces: cât de multe cere de la tine, cum te adaptezi la el din mers și cum e să îl arăți prima oară unui public în varianta de work in progress.
10 ani de transhumanță
Începutul e undeva în 2006, când Dragoș caută să fotografieze una dintre ultimele familii care mai merge la drum.
Odată găsită familia, în 2007, Dragoș își propune să îi însoțească în drumul lor pe munte de patru ori, o dată pe anotimp, pe parcursul unui an, dar ajunge să meargă alături de ei de douăsprezece ori într-un an jumătate, până când aceștia spun „Gata, renunțăm la drum”.
La sfârșitul anului 2008 proiectul său numără deja 25.000 de fotografii – suficiente pentru o expoziție și un album.
Pe fondul crizei din 2009 posibilitatea unei finanțări nu se întrevede, moment în care Dragoș ajunge să creadă că încercarea de a surprinde un mod de viață o să fie „un proiect pe care o să îl țin în sertar vreo 20-30 de ani și copiii mei o să-l scoată și o să-l arate”. Un premiu primit de la Banca Centrală Europeană face să nu fie chiar așa.
În 2010 scrie un proiect îndrăzneț, pe 3 ani, pentru un program al Institutului Cultural Român, pentru care și primește finanțare. Poate acum să ducă mai departe proiectul, de data asta și în film, și nu doar în România, ci și în alte cinci țări în care (încă) se practică transhumanța.
Durează cam un an și jumătate să filmeze grosul - momente diferite, anotimpuri diferite, situații diferite, iar în 2011 se fac deja patru ani de când lucrează la proiect. Se simte familiarizat cu stilul de viață al ciobanilor: „Prima dată când am fost la ei au văzut că sunt de la oraș, că nu prea știu eu ce și cum, mi-au făcut un loc în colibă. Pe urmă, când m-am întors la ei în decembrie a fost prima oară când am dormit direct pe jos în zăpadă. Venea un pic de vânt, vedeai zăpada, se așezau câinii pe tine pentru că erai mai cald decât zăpada, ceea ce e chiar plăcut, de fapt, e o simbioză acolo.” Nu a avut nici un gând real de a renunța: „Ajungi acolo, aia e singura variantă: Aveți și altceva în meniu? Nu? Ok, e perfect ce aveți aici. Acum să dorm afară mi se pare lucrul cel mai firesc.”
În 2012 ajunge la aproape 100.000 de fotografii, 100 de ore de material filmat și cam încă pe atâta sunet, separat, care din cauza unor neînțelegeri rămân blocate pentru trei ani, timp în care se întâmplă cincisprezece expoziții în Europa și un album cu fotografii.
În 2015, oamenii îi arată că țin la finalizarea acestui proiect și donează prin platforma de crowdfunding Creștem idei, cam jumătate din suma necesară pentru montarea și editarea materialului, pentru care Dragoș lucrează zi-de-zi de la 9 dimineața la 5 după-amiaza, până se vede cu primul draft. Timpul de lucru a fost atât de lung pe de o parte din cauza necesității prioritizării unui material foarte mare și pe de altă parte pentru că, fiind vorba de un documentar la care te duci și filmezi ce găsești acolo, nu există scenariu. „Nu poți să regizezi turme de mii de oi, și oricum ar fi o prostie. Nu a existat un scenariu niciodată, iar dacă nu a făcut ca lucrurile să fie neapărat mai complicate, le-a făcut oricum să dureze mai mult. După ce am terminat de filmat tot, aveam vreo 2-3 variante posibile de structură, dar, într-un final, am mers pe aceea a unui ciclu anual, care mi se pare că funcționează cel mai bine.”
A doua parte a crowdfunding-ului s-a făcut în 2016, de data aceasta pe plan internațional, prin platforma Indiegogo. Sprijinul oamenilor i-a permis lui Dragoș să continue și să scoată draftul 2, cel proiectat în deschidere la Pelicam.
Așa ajungem în 2017, când, după zece ani de la începutul proiectului, publicul vede pentru prima oară Ultima transhumanță - work in progress. Feedback-ul îi confirmă unele lucruri lui Dragoș sau îl face să își pună întrebări: „ M-a bucurat și pentru că, vorbind cu câțiva dintre cei care au văzut filmul, mi-au spus că au fost foarte emoționați de niște momente la care eu aveam dubii, nu știam în ce măsură sunt suficient de bine punctate pentru a fi înțelese. Și mi-au spus: Nu, nu, stai liniștit, am și plâns în momentul ăla.
Astăzi există gata „draftul 2.5”, iar până la finalul anului Dragoș și-a propus să termine filmul care ne va face martori la ultimele frământări ale unui mod de viață care poartă în el istoria și progresul civilizației.
***
Urmărește proiectul pe Facebook.
10 ani de transhumanţă
Dragoș Lumpan a început un proiect foto în 2006. 10 ani și 100.000 de fotografii mai târziu, Transhumanța se transformă în film.
Fotografii de Dragoș Lumpan, din proiectul Ultima transhumanță.