10 ani după film, 27 după Revoluţie

A fost un gol în stomac
Alexandra Ștefănescu despre A fost sau n-a fost

A fost sau n-a fost, o întrebare pe care, într-o masură, mi-am pus-o și eu despre revoluție. M-am născut la 9 ani după și o percep ca pe un ceva implacabil, tot ce știu despre ea fiind din poveștile alor mei. Cum pe mama a dus-o bunicu’ până la Universitate sa vadă ce se întâmplă, dar au intrat repede în subteran înainte ca lucrurile sa ia altă întorsătură. Cum tata era în armată la Bacău și nu avea mare legătură cu ce se întâmpla la București, dar trebuia să fie pregătit să intervină.

Și apoi am văzut filmul ăsta. Dacă mi-a rămas ceva întipărit din el au fost petardele de Crăciun ale copiilor, care enervează lumea probabil pentru că se aud exact ca niște împușcături. Iar întrebându-te ce s-a întâmplat de fapt, te lovești de adevăruri împărțite, de mentalități simple, de telefoane în direct cu „era mai bine pe atunci” sau, în esență, „nu mai mânca căcat”.

De-asta mi-a și plăcut, oricât de simplist ar putea părea filmul, că îți arată, într-o notă ușor ironică, cum aceeași istorie pe care am trăit-o cu toții poate fi percepută în atâtea moduri diferite. Așa că uitându-mă în jur la cum a ajuns România, nu știu de fapt dacă a fost sau n-a fost. Însă ceva tot a fost, măcar un gol in stomac cand dau peste urmele de gloanțe de la Universitate.

O lipsă de legătură care devine o legătură
Alin Neguțoiu despre Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii

Când am vorbit cu mama prima oară despre revoluție, mi-a povestit că era tânără și că se uita la televizor. Voia și ea să iasă în stradă dar nu o lăsa mamaie să plece. Eram mic, dar în timp ce îmi povestea, simțeam cum, atunci, fierbea să se ducă. Tata mi-a povestit prima oară că el a tras cu mitraliera la revoluție. Mi-am imaginat că poate a nimerit pe cineva și nici până azi nu știe. Prima oară când am aflat ceva despre revoluție de la televizor, eram cu amândoi părinții și pe ecran era o filmare veche, cu o mulțime zgomotoasă; nu înțelegeam întocmai la ce mă uit. Tata tăcea și se uita drept la ecran, inexorabil. Mama mă ținea în poala ei și plângea. A zis că am fost proști; eu nu am înțeles ce treabă a avut familia cu revoluția și de ce ne face mama proști pe toți trei.

Părinții noștri au o legătură comună, care ține de chestia asta. Indiferent cât de străini și-ar fi, când întreb de revoluție li se aprind ochii și încep să povestească; de multe ori se completează unii pe alții, chiar dacă abia s-au cunoscut și râd sau oftează. Cred că singura diferență majoră între generații este că ai noștri au avut revoluția, un lucru imens pe care au trebuit să îl ducă împreună; fiecare a cărat puțină Revoluție pe umeri și de asta toți, dar absolut toți, au un fel de camaraderie despre care nu se vorbește. Revoluția a fost a lor, nouă ne rămân poveștile.

Cred că generația mea a dezvoltat un soi de sensibilitate când vine vorba despre asta. Și noi ne modificăm când auzim de revoluție. Avem o imagine proprie pe care ne-am format-o și care ne leagă și pe noi în felul nostru auzit, aflat. Ne leagă că părinții noștri au ceva ce îi leagă. Avem o lipsă de legătură care devine o legătură. Avem filme și cărți și muzică și poezie și documentare despre revoluție. Adeseori, avem până și chef de revoluție. Bag mâna în foc că fiecare contemporan de-al meu s-a imaginat acolo, în mulțimea zgomotoasă, cel puțin o dată.

Pe mine filmul ăsta m-a făcut să mă gândesc la mama cand era de vârsta mea sau poate mai mică. Am înțeles într-un fel în care nu mi-ar fi putut explica nimeni că sângele tânăr nu s-a răcit, ci s-a schimbat doar contextul, și că îi era mult mai greu să se simtă liberă, și că am ajuns să înțeleg lucrurile astea puțin prea târziu, și că sunt atâtea chestii pe care nu mi le-a spus.

Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii m-a făcut să mă gândesc la mine ca la un frățior mai mic care nu pricepe ce se întâmplă dar vrea și el să se bage. M-am văzut, din nou, la șapte ani, uimit de cât de stoic este tata și cât de sensibilă mama. I-am văzut pe ai mei, la fel de tineri ca mine, cu ochii la fel de supărați și orgoliul la fel de tare și dorințele la fel de mărețe. Mă bucur că i-am văzut așa, pentru că uneori mai uit că și ei au fost ca mine și ca și eu voi fi ca ei.

O să mă duc acasă diseară și o să mă uit cu ai mei la acest film, ca să îl vadă și ei, și după o să îi rog să îmi povestească chestii, orice cred ei că e important. Este un film pe care cred că ar trebui să îl vadă oricare dintre noi cu părinții săi; nu pentru calitatea lui, ci pentru că așa cred ca putem să stabilim trecem de la noi și ei la noi. Putem să găsim o camaraderie, o legătură nespusă care să fie și a lor, și a noastră. 

O Românie fără capitalism, Cartoon Network și francize străine de haine
Roxana Caia despre Hârtia va fi albastră 

Am văzut Hârtia va fi albastră prin 2014, când descoperisem 1) că există pe această lume Alexandru Potocean și 2) Platforma de Teatru Politic. Văzusem câteva spectacole despre Revoluție și Mineriade, țin minte că eram absolut fascinată de istoria recentă, mai ales pentru că eram și eu de abia inițiată în proteste - participasem la manifestările pentru Roșia Montană, mersesem în Piața Universității cu ocazia alegerilor prezidențiale, văzusem oarecum ce-i aia o masă mare de oameni nemulțumiți care ies în stradă ca să pună presiune pe clasa politică.

Ca aproape tuturor copiilor născuți după '89, ai mei mi-au povestit despre Ceaușescu, dar mi-era foarte greu să-mi imaginez o Românie fără capitalism, Cartoon Network și francize străine de haine. Ce țin minte cu exactitate, în schimb, este un reportaj difuzat pe TVR1 despre asasinarea soților Ceaușescu. Nu-mi venea să cred că toți oamenii ăia suprimați, cum îmi spuneau ai mei, s-au hotărât la un moment dat să riște tot, să iasă în stradă și să fie atât de sătui încât să pună capăt singuri dictaturii. (Ce a urmat după este discutabil).

Mi-a rămas bine imprimată în memorie cadrul cu Elena și Nicu Ceaușescu pe pământ, morți. Și acum când mă gândesc am un nod în gât - dar nu sângele mă afectase, ci gândul că fusese atât de mult rău, încât până și armata s-a întors împotriva lor. Cam cu același nod în gât am văzut și Hârtia va fi albastră. Era iar ipostaza milițianului care se răzvrătește împotriva sistemului (și pielea de găină la „Acum ești cetățean!” când se schimbă de uniformă în piață), frica familiei că rebeliunea asta o să-l omoare, haosul dintr-un București sub bombardamente, marea posibilitate să te trezești cu un glonț în cap, picior, spate, față. Oftica de la final că fir-ar mama ei de hârtie, trebuie să fie albastră.

Mi-a plăcut atât de mult filmul, pentru că până atunci nu mă gândisem niciodată pe bune ce a însemnat Revoluția din perspectiva celor care au ieșit în stradă, celor care au riscat și s-au luptat să transforme România într-un El Dorado. Acum îmi pare rău că nu le-a ieșit. Uneori mă simt prost că și-au dorit atât de tare să schimbe în bine, dar noi tot stagnăm într-o mocirlă semi-comunistă, semi-haotico-progresistă.

***
A fost sau n-a fost? (r. Corneliu Porumboiu, 2006), Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii (r. Cătălin Mitulescu, 2006) și Hârtia va fi albastră (r. Radu Muntean, 2006) vor fi proiectate vineri, 16 septembrie, în cadrul proiecțiilor speciale „10 ani de la premieră” a Nopții albe a filmului românesc.

Noaptea Albă a Filmului Românesc este la ediția a 7-a și va avea loc la Muzeul Țăranului Român, Cinema Elvira Popescu, Centrul Cultural Casa Artelor, Parcul Titan, Parcul Crângași, Unteatru, J'ai Bistrot, Deschis Gastrobar, Make a Point și Clubul de educație alternativă. Programul complet îl găsești aici. Intrarea este liberă.