10 filme de la Cannes 2018 pe care abia aşteptăm să le vedem

1. Shoplifters (r. Hirokazu Kore-eda)

Că tot am trecut cu chiu cu vai proba de foc de săptămâna trecută privind ce definește pentru români familia (și considerând că NU neapărat uniunea dintre un el și o ea), putem muta această discuție universală în Japonia, cu câștigătorul Palme d’Or de anul acesta. Shoplifters chestionează fix care sunt legăturile care fac dintr-un grup de oameni o familie - titlul filmului s-ar traduce, de altfel, mot à mot, prin familia-care-fură-din-magazine. Regizorul Hirokazu Kore-eda se joacă aici cu contrastul dintre un comportament social comme il faut și căldura reală a unei familii care se întreține din furt și își ia de la sine putere prerogativa de a înfia informal o fetiță găsită pe stradă, în cel mai conștient din punct de vedere social film pe care l-a făcut până acum. 

Filmul lui precedent, Like Father, Like Son, a fost în ediția Films de Cannes 2013. 

2. Le livre d'Image (r. Jean-Luc Godard)

Dacă pentru tine Godard nu înseamnă mult mai mult decât imaginea Annei Karina fumând distantă, poate că ar trebui să cauți în altă parte. Dar dacă acum 4 ani ai înfruntat frigul din Cinema Patria pentru a vedea câinele lui JLG în colajul 3D Adieu au langage, atunci filmul ăsta e pentru tine. Livre d'Image, care a câștigat primul Palme d'Or special din istoria festivalului, este un montaj de înregistrări video de tot felul, secvențe din filme -  genul de insectar de idei cu care cel mai ursuz regizor din Noul Val ne-a obișnuit de ceva vreme.

3. Girl (r. Lukas Dhont)

Debutul regizorului belgian Lukas Dhont, de 27 de ani, este inspirat de o poveste reală, un articol din ziar din 2009 despre o adolescentă născută băiat care nu-și dorea nimic mai mult decât să devină balerină. Lukas și-a promis de atunci că primul lui film să fie despre fata aceea care i s-a părut întruparea curajului. Castingul pentru a găsi-o a fost dificil: regizorul a văzut peste 500 de adolecenți și adolescente, fără să-și găsească protagonista. Asta până când într-o zi, în ianuarie 2018, l-a întâlnit pe Victor Polster, care era fix ce-i trebuia. Se pare că nu s-a înșelat: criticii au comparat debutul actoricesc al tânărului cu performanța lui Hillary Swank din Boys Don’t Cry. 

4. Dogman (r. Matteo Garrone)

Matteo Garrone e un regizor a cărui filmografie de până acum a funcționat pe principiul hit (visceralul Gomorrah) and miss (Tale of Tales, wtf?). Dogman, ultimul său film, explorează lumea unui băiat simplu care lucrează la un coafor de câini și în timpul liber vinde cocaină. După ce se împrietenește cu un fost boxer care îl anturează la tot felul de jafuri, ajunge la pușcărie, iar după an petrecut acolo, tot ce își dorește e să se răzbune. Filmul e mai degrabă un studiu de personaj (interpretul rolului principal a câștigat premiul pentru Cel mai bun actor), decât o explorare a lumii interlope din Italia. Pare să facă parte mai degrabă din prima categorie.

5. BlacKkKlansman (r. Spike Lee)

În anii 70, un polițist afro-american a reușit să se infiltreze în KuKluxKlan. Sună SF, dar povestea este cât se poate de adevărată (filmul e bazat pe cartea de memorii a acestuia) și a ajuns la urechile lui Spike Lee prin Jordan Peele (Get Out). Pe scurt, domnul Ron Stallworth (de altfel, primul polițist de culoare din orașul lui) a dat în ziar peste un anunț de înscriere în KKK și a zis să-și încerce norocul. A vorbit la telefon cu băieții și s-a dat drept cel mai mare white supremacist, a plătit taxa de 10 dolari și a devenit membru. La întâlnirile care necesitau prezență, îl trimitea pe colegul său (interpretat în film de Adam Driver). BlacKkKlansman, care a câștigat Grand Prix, va fi probabil superfun și entertaining, dar după ce îți amintești că acum un an o femeie murea la marșul de la Charlottesville îți cam rămâne popcornul în gât.

6. Burning (r. Lee Chang-dong)

Regizorul sud corean Lee Chang-dong are o apetență pentru tragedie, vezi Peppermint Candy, care începe cu sinuciderea protagonistului, Secret Sunshine, care urmărește drama aproape insuportabilă a unei femei al cărei copil este răpit sau Poetry, povestea unei bătrâne care descoperă poezia, dar are Alzheimer. Burning este adaptarea unei nuvele de Haruki Murakami și este un poem despre dragoste și obsesie. Protagonistul este un tânăr peste care dă norocul sub forma unei fete care nu e de nasul lui. Norocul însă este de scurtă durată, pentru că ajunge să-și împartă iubita cu un al treilea, și, mai rău, ea să dispară fără urmă.  

7. Leto (r. Kirill Serebrennikov)

Leto, adică Vară, este un film biografic despre cultura rock underground din anii 80, Leningrad. Filmul spune povestea lui Viktor Tsoi, star rock al anilor 80, mort într-un tragic accident de mașină în 1990. Perioada surprinsă în film este despre tânărul Viktor, în vârstă de 19 ani, relația lui cu Mike Naumenko și nevasta lui, Natalia, și nașterea primului album al formației lui, Kino. Regizorul Kirill Serebrennikov este și regizor de teatru și directorul artistic al Gogol Center de la Moscova. În timpul filmărilor, regizorul a fost arestat la domiciliu pentru fraudă. 

8. Ash is Purest White (r. Jia Zhang-Ke)

Filmele lui Jia Zhang-Ke spun de cele mai multe ori niște povești întinse pe un time-span generos, iar Ash is Purest White nu face excepție. Personaj central este Zhao Tao (soția și muza regizorului), o femeie dintr-un orășel minier, care se îndrăgostește de un interlop local, dar dincolo de povestea acestora, Zhang-Ke vorbește, ca de obicei, despre evoluția Chinei din ultimii 10 ani - de la îmbrățișarea capitalismului la promisiunea unei lumi noi.

9. The Wild Pear Tree (r. Nuri Bilge Ceylan)

Cei care au iubit palmdorizatul Winter Sleep, vor băga cu siguranță o fisă și la The Wild Pear Tree, o poveste despre întoarcerea în locul natal, infuzată cu dialoguri lungi și melancolie powered by Anton Cehov. Incursiunea nu va fi scurtă (The Wild Pear Tree are și el 3 ore+), dar cu siguranță va merita fiecare minut.

10. Fugue (r. Agnieszka Smoczyńska)

După ce a debutat cu un musical horror cu sirene, regizoarea poloneză Agnieszka Smoczyńska revine c-un film care are o premiză mereu irezistibilă: Alicja își pierde memoria. Timp de doi ani își reconstruiește viața de la 0, până când soțul ei de 23 de ani reușește, din păcate, s-o găsească și s-o aducă înapoi la viața ei dinainte. Dacă filmul este despre imposibilitatea de a lăsa trecutul în spate, sau dacă mai poți fi mama unui copil pe care nu-ți amintești să-l fi făcut sau crescut, rămâne de văzut. Cronicile nu-l laudă neapărat, dar imaginea este superbă și coloana sonoră se zvonește excepțională.

BONUS: Două retrospective de excepție: Lucian Pintilie și Carlos Reygadas - inclusiv ultimul film - , care va fi prezent la festival pentru un masterclass. 

***
Les Films de Cannes à Bucarest are loc între 19 și 28 octombrie. Mai multe detalii despre program și bilete găsiți aici.